Mai avem o zi si Sofia implineste 5 luni traite! Pot sa va spun ca se vede diferenta fata de primele 3 luni de viata: o privire mult mai "constienta", interes pentru tot ce se intampla in jur, primele semne de comunicare verbala, un comportament mai linistit in general, noi progrese in ce priveste miscarea si altele. Totodata observ ca am mai mult timp pentru alte lucruri si pentru mine, caci acum Sofia poate sta sa se joace sau sa exploreze si fara asistenta sau implicarea mea. Cand mergem afara, sta mai mult in carucior, dar tot nu pot pleca nicaieri fara sling, pentru ca la un moment dat imi duce dorul si trebuie s-o iau in brate. Marturisesc ca incep sa evit acest lucru pe cat posibil, deoarece ma doare spatele asa cum nu m-a durut niciodata: se poate intampla dupa ce cari sistematic in brate un copil de 4-5-6-7 kg, timp de 5 luni de zile.
Cine stie ce ne mai asteapta? Ma vad prinsa intre a alege sa nu ma bucur si sa nu-mi las copilul sa se bucure de apropierea noastra fizica si a-mi proteja propriul corp. Incep sa ma gandesc din nou si la mine... De fapt, cu cat copilul creste, observ ca incepe sa aiba tot mai multa independenta si sa se "desprinda" tot mai mult de mama. In curand o voi putea lasa cu una din bunici pentru mai multe ore fara sa-mi fac probleme. Apoi vom putea pleca de-acasa in vreo tura mai grea fara ea si uite, incet-incet, cu trecerea timpului, copilul nostru va deveni "de sine statator", pana la faza in care se va "adultiza" pe nesimtite si ne va spune ca se descurca singur.
Presupun ca e destul de usor sa te dedici 100% copilului si sa uiti de tine, avand in vedere ca in prima parte a vietii lui iti solicita resursele si energia foarte foarte mult. De fapt, cu cat creste, cu atat un copil are mai putina nevoie de sprijinul unui adult. Dar sa nu uitam ca adultul trebuie sa fie langa el, pregatit pentru orice situatie in care copilul ar putea avea nevoie de ajutor. Incep sa simt ca a deveni parinte implica o dedicare neconditionata, pe viata, ale carei manifestari trebuie uneori sa fie extrem de ponderate sau chiar nematerializate. Este un gen de ocrotire care seamana, imi pare, cu ceea ce face praful fin de pe aripile fluturilor: abia il vedem, dar e esential. Cred ca intre parinte si copil se formeaza pana la urma un echilibru extrem de frumos si de necesar, un echilibru natural - in masura in care atat copilul cat si parintele stiu si doresc sa-l lase sa se manifeste astfel. Daca fortam lucrurile, totul se schimba si nu neaparat in bine...
Acum 3 luni treceam printr-un proces de adaptare la noul statut de "mama de nou-nascut", care implica recunoasterea si raspunderea fata de dependenta totala a copilului de mine. Acum, dupa 5 luni, deja dependenta a inceput sa scada si realizez, cum spuneam, ca de-acum inainte tot asa va fi: vorba unei prietene, "cresterea unui copil, tot ce te asteapta mai departe, e doar despartire..." Dar de ce? De ce dureaza asa de putin? Si lucrul asta ma face sa ma concentrez cu toate fortele asupra prezentului, desi mintea mea uneori o ia razna in viitor. Dar nu, trebuie sa ma bucur de copilul meu acum, asa cum e el in acest moment, pentru ca viitorul e inevitabil si pentru ca fiecare lucru se face la vremea lui. Ce sens are sa ne grabim prin viata? De ce sa nu ne bucuram de fiecare moment, asa cum e el, mai bun sau mai rau, pentru ca astfel, practic, simtim ca traim?
Unul din mentorii mei profesionali si nu numai imi spunea ca nasterea unui copil deschide un fel de portal care ne poate ajuta sa intelegem mai bine viata si lumea spirituala sau, ma rog, "alte lumi". Absolut. Si cred ca, o data cu inaintarea in varsta a copilului, sufletul sau invata sa devina mai pamantesc si se desprinde de acele "alte lumi", pentru ca la un moment dat, pe parcursul vietii, sa-si dea seama (desi asta nu se intampla cu toti oamenii) ca doreste sa mearga inapoi, ca viata are si o dimensiune spirituala si ca nu traim cu adevarat daca sintem total desprinsi de ea. Abia acum inteleg ceea ce citeam cu ani in urma in fundamentele unora din religiile mai cunoscute ale lumii: ca pornim din unul/una si dupa ce ratacim pe Pamant, ne intoarcem intr-unul/una. Iata cum e leaga lucrurile si cum totul capata sens...
"Cerul deasupra si sufletul omului dedesubt sunt doua jumatati ale unei singure forme, doua emisfere care impreuna formeaza un intreg perfect. In consonanta perfecta, ele danseaza intr-un "pas de deux" al formei absolute, fiecare raspunzand nuantelor subtile ale celeilalte, reflectand si marind ca printr-o lupa gandurile interioare subliminale, pana cand nu le mai vedem ca fiind separate.
In fiinta umana exista constiinta lui Dumnezeu care priveste inapoi spre sine insusi din interiorul lumii pe care a creat-o. Ne aflam in vortexul Creatiei."
(versiunea originala la http://www.chabad.org/library/article_cdo/aid/278646/jewish/Heaven-Above-Man-Below.htm)
