Dupa 9 luni de sarcina si 3 luni de cand s-a nascut fetita mea, ajung sa cred ca aceasta experienta devine tot mai bogata, interesanta si importanta pentru mine si as vrea sa impartasesc cate ceva din ea. In plus, cred ca sint enorm de multe lucruri in toata povestea asta pe care e bine sa ti le spuna cineva, la un moment dat, asa ca poate viitorii parinti gasesc aici ceva util. Sper sa cititi cu interes!


duminică, 4 decembrie 2011

Noile provocari dupa varsta de un an!

Pe la un an si doua luni, Sofiuta noastra a inceput sa mearga. Mamaaa, sa te tii !! Dupa faza de sprijinit si tinut copilul de sub-brat, am reusit sa ne « desprindem » cu totul si sa mergem bine pe la un an si 4 luni. Desigur, o data cu aceasta etapa au venit si alte provocari, dupa cum toata lumea care are copii stie...

Una din «problemele» care vin o data cu apropierea varstei de doi ani este cea a « crizelor » pe care le fac copiii. De fapt, nici nu stiu bine cum sa le numesc (termenul cel mai uzual in romana este cel de criza, din pacate), avand in vedere ca de fapt sint manifestari normale in situatia unei fiinte umane care inca nu-si cunoaste suficient de bine lumea, mediul, care nu se poate exprima prin limbaj si care e in plina dezvoltare... De cele mai multe ori, cand incerc sa ma pun in papucii copilului meu care face o criza (nu reusesc intotdeauna, evident) imi dau seama cat de frustrante pot fi anumite situatii pentru ea si, implicit, cat de important e sprijinul pe care i-l da copilului adultul cu care se afla atunci.

In orice caz, e un subiect care in jurul nostru nu e neaparat inteles cu adevarat – multi adulti considera ca un copil care face crize, se arunca de pamant, se intinde pe jos, da din picioare, plange si tipa isteric etc. este un « copil rau ». Personal, nu cred asta. Si nici nu cred ca e « prost crescut ». Recomand oricarui adult care nu intelege asemenea manifestari la un copil sa incerce sa se imagineze pe sine in locul lui, avand situatia lui concreta si limitarile varstei, si sa incerce sa citeasca apoi despre asta – desigur, avand grija ce anume alegem sa citim...
Trebuie sa intelegem ca intre un an si doi ani (deocamdata ma refer numai la varsta asta pt ca noi prin asta trecem si « stim mai multe » din experienta...) copilul inca isi dezvolta abilitati manuale, inca poate nu stie sa prinda bine obiecte, inca nu si-a format limbajul, inca isi cauta echilibrul in noua pozitie bipeda etc. etc. Toate aceste lucruri implica o serie de experiente pe care el le are, toate fiind experiente de invatare si de testare a propriilor limite si a limitelor mediului in care creste. Un copil poate deveni frustrat atunci cand de exemplu nu reuseste sa manance cu furculita/lingurita pentru ca inca nu are suficient exercitiu si dexteritate pentru asta. Si poate ca un alt lucru – de exemplu adultul care incearca sa-i bage mancarea in gura cu alta lingurita – ii declanseaza o « criza » pentru ca de fapt el incearca sa invete sa manance dar adultul interfereaza cu acest proces din simplul motiv ca doreste sa se asigure ca bebe chiar va manca ceva, sau poate nu are rabdare/capacitatea sa-l vada murdarindu-se, sa vada mancarea cazand pe jos, in poala, pe haine etc. Ah, uneori este dificil...

Pe un site romanesc am gasit urmatoarea explicatie :
Claire B. Kopp, profesor de psihologie comportamentala aplicata la California's Claremont Graduate University, atribuie o mare parte a problemei dezvoltarii neuniforme a limbajului.
Bebelusii incep sa inteleaga mult mai multe dintre cuvintele pe care le aud, insa aptitudinile lor de a le exprima sunt atat de limitate“, spune ea. Cand copilul nu poate exprima ce simte sau ce doreste, ii creste frustrarea. (http://www.desprecopii.com/info-id-1075-nm-Crizele-de-isterie-ale-copilului.htm)

Pe un site american autorii spuneau ca aceste crize se intampla mai ales in jurul varstei de 2-3 ani, atunci cand copilul isi formeaza propria identitate si isi dezvolta perceptia de sine – adica se constientizeaza pe sine ca entitate diferita de mama/tata, de mediul sau, ca individ.  De multe ori, crizele se intampla atunci cand spunem « nu » si pot fi cauza unor strategii de educatie inconsecvente ale parintilor ( de ex, fara reguli clare). Parintele trebuie sa invete sa fie echilibrat pentru a-l invata pe copil sa treaca de aceste manifestari cu bine.

Sfaturi pentru parinti :
1.       Invata sa faci fata propriei manii, sa te linistesti singur cand te enervezi (ca adult).
2.       Distrage atentia copilului, sugereaza-i altceva.
3.       Fii prompt si concis in ce priveste disciplina (de ex. ia copilul si du-l in alta camera, stai cu el acolo cateva minute pana se linisteste).
4.       Incearca sa gasesti motivul pentru care copilul face/a facut o criza (de ex. ca sa atraga atentia).
5.       Evita sa-l faci pe copil sa-i fie rusine ca a facut o criza.
6.       Invata-ti copilul ca exista diferite nivele de intensitate a maniei, ca furia este o emotie complexa.
7.       Traseaza limite clare si asteptari in ce priveste gestionarea furiei, care sa fie potrivite varstei copilului.
8.       Observa si apreciaza comportamentul pozitiv al copilului.
9.       Comunica mereu deschis cu copilul.
10.   Invata-ti copilul sa fie intelegator si sa empatizeze atragandu-i atentia asupra efectelor actiunilor sale.

Adevarul e ca este greu de tot pentru un adult sa inteleaga dar mai ales sa reactioneze la asemenea manifestari intr-un mod benefic pentru copil. Sint adulti care reusesc fara probleme, poate si pentru ca au o fire mai calma, dar sint adulti care se enerveaza si ei, isi pierd rabdarea, uneori chiar lovesc copilul. Cred ca e lucrul cel mai rau pe care-l putem face intr-o astfel de situatie si ultimul lucru care care orice copil are nevoie intr-un astfel de moment !! E ca si cand, atunci cand noi avem o problema si incepem sa plangem, cel/cea de langa noi se enerveaza si ne condamna ca plangem si ne respinge, cand noi de fapt avem nevoie poate doar de o imbratisare sau o consolare ca sa ne revenim. Dar si capacitatea unui adult de-a oferi dragoste si intelegere este adesea foarte limitata... ne-am intrebat vreodata de ce ? Am incercat sa ne vedem putin pe noi insine si sa fim atenti la cum reactionam in general la problemele celor din jur ? Sa vedem cat sintem de empatici ? Asa cum facem cu alte persoane adulte asa vom face si cu copilul nostru-sau poate mai rau, pentru ca el inca nu vorbeste sau nu vorbeste destul de bine!! Dar noi, care se presupune ca avem auto-control, discernamant, capacitatea de-a gasi explicatii si solutii pentru situatii etc.etc., sintem cei care detin, in aceste momente de criza, absolut toata energia – pozitiva sau negativa – care poate transforma situatia in ceva mai bun sau ceva mai rau, atat pentru noi cat si pentru copil.

Cred ca tine de fiecare adult care interactioneaza cu un copil la aceasta varsta sa se straduiasca, sa depuna efort pentru a cunoaste problema, pentru a intelege comportamentul copilului si pentru a lucra asupra sa ca sa devina mai empatic si mai calm, ca sa poata fi un ajutor pentru copil si nu inca un factor de stres. Practic, nu acesta e rolul nostru de indrumatori in dezvoltarea copilului ? Si stiti ca de cele mai multe ori – si acum cu atat mai mult - exemplul personal este esential in educatie. Si iata cum a avea un copil ne ajuta, din nou, sa ne dezvoltam ca adulti, ca fiinte, sa crestem si noi o data cu copilul nostru... Daca vrem, bineinteles.

Ca de obicei, as putea continua pe aceasta tema, insa ma voi opri pentru a lasa loc unui text pe care il consider foarte relevant si util, simplu si direct, cu informatii esentiale. Repet, fiecare adult trebuie sa-si gaseasca propriile resorturi interioare pentru a putea fi acolo pentru copil. Recomandarile pe care le primim sint importante, dar cred ca nu vor functiona daca noi nu constientizam, in primul rand, care sint aspectele ce tin de noi la care trebuie sa lucram, si daca nu ne straduim sa fim mai buni pentru copilul nostru.

Parintii pot invata sa se calmeze, sa traseze reguli clare, sa observe si sa aprecieze comportamentul pozitiv al copilului, sa-l invete pe acesta ce inseamna intelegerea si empatia. Toti cei care sintem parinti sau ne implicam in cresterea copiilor jucam un rol vital in vietile lor invatand sa fim cei mai buni parinti/ingrijitori posibili.  Daca un parinte/ingrijitor poate sa-si gestioneze reactiile in cazul unei crize a copilului, atunci va reusi sa faca fata multor alte situatii in fata carora va fi pus ca parinte. (http://www.ext.colostate.edu/pubs/consumer/10248.html)

Iata cateva extrase (in traducere proprie) din materialul mentionat, pe care l-am gasit pe internet, cautand resurse si informatii privind acest subiect :

Nu consider crizele temperamentale ca fiind "comportamente-problema", ci un mod normal si sanatos de eliberare a stresului si frustrarii. Subiectul a fost cercetat si se arata ca plansul si furia au efecte benefice, deoarece ajuta la eliberarea tensiunilor, tensiune arteriala joasa, eliminarea substantelor asociate stresului din corpul nostru prin lacrimi, astfel readucand la echilibru chimic corpul nostru. Un studiu interesant arata ca adultii sanatosi plang mai mult decat cei care sufera de ulcer. Copiii asadar nu ar trebui sa fie niciodata pedepsiti sau descurajati pentru ca plang sau se infurie.

Crizele temperamentale sunt foarte obisnuite la copii de cca 2 ani, mai ales daca sint obositi intr-o anume zi. Nu toti copiii de 2 ani dorm in timpul zilei. In timpul tranzitiei catre zile fara somn de dupa-amiaza, ei au uneori o perioada cand devin foarte obositi dupa-masa. Acest lucru ii face sa nu-si mai poata reprima emotiile, astfel incat cel mai neinsemnat lucru poate determina o "criza". Totusi, cauzele profunde ale crizelor sunt de obicei frustrarile acumulate, temerile si alte suparari. Asadar ma indoiesc ca lipsa somnului de zi poate fi o cauza... Un copil obosit (fara stres acumulat) ar cadea pur si simplu de somn si nu si-ar mai consuma energia plangand sau tipand. Faptul ca tipa sau plange arata ca are tensiuni de eliberat.

Recomand, asadar, sa incercati sa vedeti daca exista vreun stres neobisnuit in viata copilului dvs. Are vreo situatie cotidiana stresanta? A trecut prin vreo schimbare recent? Va chinuiti sa-l invatati sa faca la olita si nu reusiti? Are un frate/o sora mai mic/a si se simte amenintat? S-a intamplat ceva care l-a speriat? 
S-ar putea, de asemenea, sa fie o faza de dezvoltare. Copiii de 2 ani au nevoie de oportunitati sa faca lucruri singuri si sa-si ia propriile decizii uneori. Ei devin foarte frustrati cand nu li se permite aceasta autonomie. Poate copilul dvs. a devenit frustrat pt ca incearca sa stapaneasca noi abilitati. Cercetarile arata ca plansul si crizele accentuale preced de multe ori dobandirea de noi abilitati. O alta posibilitate e ca fiul/fiica dvs. se uita prea mult la TV sau la proiectii video. Ele pot fi o sursa de stres, suprastimulare si teama pt copiii mici (personal, consider ca un copil de 2 ani e prea mic pentru a se uita la TV). Abordarile punitive pentru disciplinare pot de asemenea sa cauzeze crize. Surprinzator este ca la fel se poate intampla si cu folosirea recompenselor, atunci cand copilul se simte prea controlat. Recomand o abordare non-autoritara. Si finalmente, aveti grija sa-i oferiti copilului dvs. momente linistite, libere, pe parcursul zilei, fara prea multe activitati structurate sau tranzitii.

Cu toate acestea, chiar si parintele cel mai bun, cu abordari non-autoritare, poate avea copii care fac crize. Acest lucru nu inseamna ca faceti ceva rau. Copiii inteligenti, sensibili, creativi sunt afectati puternic de suparari, schimbari si frustrari, chiar si atunci cand noi, adultii, le consideram minore.  Reactiile lor emotionale intense sunt normale. Eu ma ingrijorez mai mult de copiii care sunt linistiti si docili, care plang si se enerveaza rar.

Atunci cand copilul face o criza despre un eveniment nesemnificativ (de ex, ca ungeti felia de paine cu unt pe partea gresita), ei folosesc probabil evenimentul ca pretext pentru a plange sa-si elibereze stresul acumulat. De obicei, aceasta nu are legatura cu evenimentul care a declansat criza sau plansul. Eu numesc acest lucru "fenomenul biscuitelui rupt". Si noi, adultii, avem zile "cu biscuiti rupti". Ati izbucnit vreodata in lacrimi din senin, dintr-un motiv nesemnificativ, atunci cand deja va simteati coplesit si stresat? Asta e ceea ce se intampla adesea cu copiii-lucru care pare ca si o reactie exagerata sau o incercare de manipulare a adultilor. De obicei, nu e cazul. Ei pur si simplu incearca sa-si elibereze stresul. 

Copiii se simt in siguranta cand pot sa planga si sa se enerveze si simt ca sint acceptati si iubiti, chiar si asa. De aceea parintii au impresia ca atunci copiii lor sint mai rai! Astfel de situatii arata ca un copil se simte in siguranta. Copiii au nevoie de cel putin o persoana cu care sa-si elibereze emotiile cele mai intense. E cel mai bine daca aceasta persoana poate accepta copilul indiferent de ce simte el si sa nu incerce sa-l opreasca din plans. Cu cat un copil poate plange mai mult acasa, cu atat vor fi mai putine sanse ca el sa faca o criza in public. 

Recomand sa stati cu copilul dvs. in timpul crizelor. Sa coborati la nivelul sau, sa-i oferiti atentia si dragostea dvs. Tineti-l in brate daca va lasa. Nu-l lasati sa loveasca pe cineva si faceti-l sa inteleaga de ce.  Spuneti-i ca-l intelegeti. Reflectati-i sentimentele: 'Esti foarte suprarat(a), ai avut o zi dificila.' Spuneti-i ca e bine daca plange. Trebuie sa se simta asigurat(a) ca e iubit(a) mereu, chiar daca e suparat(a) sau plange. Nu incercati sa il/o faceti sa vorbeasca in loc sa planga, caci nu va fi de ajutor. Limbajul si emotiile sunt procesate in parti diferite ale creierului. Daca plange, trebie sa planga, iar lucrul cel mai util pe care-l puteti face e sa fiti cu el si sa-i aratati acceptarea si dragostea dvs. Criza va trece si veti gasi un copil mai relaxat, eliberat, care poate ca va dori sa se cuibareasca in bratele dvs. Copiii care au plans si s-au enervat cat de mult au vrut (avand sprijin si dragoste) dorm in general mai bine si se trezesc mai tarziu, senini si alerti.