Cantec pentru copiii nenascuti / A song for our yet unborn children

Daca noi toti am putea fi asa cum ni se arata in acest cantec inainte sa devenim parinti, cred ca lumea ar fi un loc mai bun pentru toti copii - si deci pentru toti oamenii, pentru toate fiintele vii... Macar sa multumim pentru copiii nostri deja nascuti, daca nu altceva. 

If we could all be like this song shows on our way to becoming parents, I think the world would be a better place for all the children - and for all humans, for all living creatures for that matter... Let's just thank for our born children now, at least.

In uter / In uterus

Povestea unei nasteri controversate (versiunea scurta)

Anul trecut, in ziua asta se nastea fiica mea cea de-a doua, prin nastere naturala dupa cezariana (NVDC).

De ce am ales sa nasc natural dupa o cezariana?

Pe scurt : pentru ca asa mi s-a parut normal.

As putea sa mai dau o suta de motive, insa nu prea cred ca are sens. Fiecare femeie are motivele ei, iar modul cum nasti pana la urma este unic pentru fiecare femeie si asa trebuie sa fie pentru ca asta e lectia ei de viata (una din ele !).

O sa va spun povestea nasterilor mele deoarece doresc pe de o parte sa le pun fata in fata si pe de alta parte vreau sa-mi aduc cat de putin contributia la promovarea nasterii naturale. Motivul meu pt acest din urma scop este credinta ca nasterea contribuie in mod decisiv la formarea ta ca om si prin urmare la evolutia (...) omenirii in ansamblu. M. Odent spune in cartea lui, Cezariana (2004): « Este semnificativ faptul ca, cu cat o societate isi dezvolta agresivitatea si capacitatea de a distruge viata, cu atat sunt mai agresive ritualurile si credintele aferente perioadei din jurul nasterii. […] Interpretarea noastra capata o semnificatie speciala in secolul al XXI-lea. […] Se impune un soi de unificare a satului planetar pentru a frana procesele de distrugere. Energiile iubirii devin mai necesare decat oricand. Toate credintele si ritualurile care pun la incercare instinctul matern protector si agresiv sunt pe cale de a-si pierde avantajele evolutive. Era cezarienei este si era « scientificarii iubirii ». Prioritatile sunt evidente. »

Tot el arata ca majoritatea studiilor care exploreaza perioada din preajma nasterii unui om sugereaza ca « modul in care ne nastem ne influenteaza intreaga viata ».

Pe mine personal, ceea ce am simtit la prima nastere m-a facut sa aleg ca a doua oara sa nasc altfel, prin urmare am inceput sa ma informez in acest sens. Unele din materialele pe care le-am citit mi-au sustinut instinctul. Totusi, pe parcursul trecerii mele prin a doua sarcina am intalnit de la oameni simpli si pana la medici carora nu li se parea deloc normal ca eu sa-mi doresc sa nasc natural, mai ales dupa o cezariana. O astfel de intentie a ajuns foarte departe de normalitate (sau de norma) in secolul 21, dragi si drage ! Iar eu, care mereu am fost si voi ramane o apropiata de « natural » in general, am inteles din asta ca o data cu alienarea omului de natura vine implicit si delimitarea lui de practici naturale in diferite aspecte ale vietii (cum ar fi si tratamentele medicale, de exemplu, sau bronzatul la solar, nu doar nasterea). Ce efecte are aceasta atitudine, va las pe voi sa vedeti ; sa va ganditi putin la asta...

Cum au fost sarcinile...

Poate ca a fost pur noroc (desi eu sint mai degraba adepta ideii ca noi ne facem norocul) : in cazul meu ambele sarcini au decurs bine (a doua chiar foarte bine !), fara probleme, fara nici un fel de aspecte negative. Prima data am fost mult mai stresata si recunosc ca nu intotdeauna gandeam pozitiv, aveam o serie de temeri si ganduri prapastioase. Nu stiu de unde imi veneau, dar cred ca partial si din « literatura de specialitate », din tot felul de materiale pe care le-am citit despre sarcina si nastere si multiplele probleme care pot aparea si de care trebuie sa te feresti, la care sa fii atenta etc. Culmea, nu prea mi-au cazut in mana carti despre aspectele pozitive, despre ce binecuvantare e sarcina pentru o femeie si pentru familia ei, despre ce lucuri bune iti pot aduce cele 9 luni si cum te pot transforma intr-un om mai bun, mai sensibil, mai hotarat, mai conectat la tine insuti si la univers. Astea sunt lucruri pe care le-am invatat la a doua sarcina, caci in perioada dintre am avut « norocul » sa descopar cateva persoane si carti care m-au incurajat foarte mult. Si mai mult decat atat, am reusit sa ma re-descopar. 

In Romania o femeie gravida e vazuta mai degraba ca un om bolnav si e tratata ca atare. Cand zic ca viitoarea mamica trebuie protejata nu ma gandesc ca e bine sa stea in casa sau ca nu ar trebui sa i se ceara sa faca efort fizic etc., ci vreau sa spun ca oamenii din jurul ei nu ar trebui s-o asalteze cu negativitati de genul : « Nu te duci lunar la control ? Vai, dar sa nu ai vreo complicatie si sa nu stii ! » sau cu impartasirea unor minunate experiente legate de nastere (se pare ca la noi numai din astea sint) : « A, pai eu am nascut foarte greu. M-am chinuit mult si la sfarsit medicul a trebuit sa se urce pe burta mea sa impinga copilul, ca nu vroia sa iasa. Sa stii ca cezariana e mai usoara decat o nastere naturala. » Mai mult, cred ca oricum viata de zi cu zi isi are nenumaratele ei probleme si ne solicita destul, asadar nu mi se pare indicat sa asaltezi o gravida cu si mai multe... Evident ca si viitoarea mamica trebuie sa se protejeze ea singura, dar asta nu e intotdeauna usor. De aceea ai nevoie de sustinere. Cat mai multa sustinere si cat mai multe incurajari, indiferent despre ce e vorba ! O gandire cat mai pozitiva si vibratii pozitive din partea tuturor ! Daca intalnesti oameni care nu ti le ofera, atunci lasa-i in pace pana dupa ce nasti si dupa ce copilul tau creste. Inseamna ca nu ai nevoie de ei si nu trebuie sa-ti fie aproape ! Eu am fugit cat am putut de astfel de situatii si de oameni la a doua sarcina, caci stiam ce inseamna...

Alte cateva aspecte importante dincolo de o atitudine pozitiva in sarcina (lista nu e ehxaustiva):

-          alimentatia – eu nu am luat vitamine, am incercat sa reglez totul din mancare ;

-          miscarea fizica – nu va fie frica de ea, nu poate decat sa ajute daca e practicata cu moderatie. Orice te face sa te simti bine iti face bine. Eu am mers pe jos de cate ori puteam si am inotat regulat pana in ultima luna. Am mers pe bicicleta pana prin luna a 7-a. Am facut gimnastica pt gravide…

-          timpul pt tine – cred ca este esential sa ai macar 10 minute pe zi in care esti doar tu cu tine, nu te streseaza nimeni, e liniste si te poti concentra la ceea ce traiesti in sarcina, la tine si la bebe.

-          informarea – vai, cat de mult conteaza sa citesti si sa afli lucruri care te incurajeaza si te sustin !! Ce important e sa stii ce anume inseamna efectiv nasterea, iar asta nu afli nicidecum de la medici ! Suna incredibil, dar chiar asa e ! Incearca sa gasesti materiale alternative, nu unele conventionale - care nu fac decat sa te descurajeze !

-          pregatirea – ca pentru orice alt obiectiv in viata, si pentru nastere trebuie sa te pregatesti. Trebuie sa depui efort ca sa fie asa cum vrei si sa fii disciplinata si consecventa in pregatiri. Totul se construieste incet si sigur: pana si increderea in tine, pana si modul cum va functiona corpul tau ! Eu una cred ca acesta e un aspect care nu trebuie neglijat. Personal, eu am ales si sa fac un curs de Hypnobirthing (nastere cu ajutorul inductiei hipnotice), care m-a ajutat foarte mult din multe puncte de vedere. 

Cezariana...

Nu a fost planificata. De fapt, stiam ca NU vreau cezariana si mi-am informat medicul despre asta. Insa degeaba… Pur si simplu m-am « trezit » cu aceasta experienta, care s-a dovedit a fi groaznica, poate si din cauza modului cum a decurs intregul proces. Eu suspectez (fara sa stiu sigur daca asta s-a intamplat) ca medicul mi-a rupt membranele intentionat (desi poate a fost din greseala, dar efectul a fost acelasi) in timpul unui control in saptamana 38. M-au internat, m-au pregatit si m-au pus sa stau intinsa pe un pat, cu monitorizarea continua a fatului. Desigur ca pozitia nefiind buna (la orizontala), iar eu speriata, intrata fara sa vreau intr-un travaliu provocat aiurea, dilatarea nu s-a produs si au inceput interventiile, care incet-incet, dupa cateva ore, au dus la oxitocina (doza crestea progresiv), apoi la epidurala (despre asta chiar nu vreau sa povestesc, ca a fost partea ca mai oribila din toata experienta) si in fine, la cezariana. Operatia s-a intamplat cam la 12 ore dupa ruperea membranelor, adica seara la 9 – culmea, chiar cand medicul meu iesea din garda. Asadar ce pot sa-i reprosez? Si-a facut datoria cu bine, mi-a « livrat » copilul sanatos, eu eram bine… Restul nu mai conteaza, nu?

Am primit copilul a doua zi dimineata devreme (desi dupa operatie mi-au adus-o si au pus-o la san vreo 10 minute, ca eu inca eram sub efectul anesteziei), dar mi-a fost foarte foarte greu sa alaptez la inceput (in primele 2 saptamani adica), am avut si o mica depresie post-natala, totul mi s-a parut extrem de dificil si eram foarte obosita. Sofia, pe de alta parte, era foarte dependenta de mine, vroia numai cu mine, numai in brate, statea ore intregi la san si la varsta de un an de-abia puteam s-o las fara mine 2 ore. Nu-mi explicam de ce, pe vremea aceea; acum insa stiu.

In cazul meu, constientizarea a ceea ce mi se intamplase s-a produs destul de tarziu. Cand am aflat ca sunt din nou insarcinata, am realizat imediat ca nu mai vreau sa trec printr-o astfel de experienta si ca a doua nastere trebuie sa fie altfel. De fapt, in perioada dintre prima nastere si a doua sarcina am inceput sa citesc si sa ma documentez mai mult pe subiect si am inteles mai bine ce mi s-a intamplat. Pregatirea pentru a doua nastere s-a bazat foarte mult pe ceea ce am trait prima data si stiam ca nu mai vreau sa traiesc niciodata.

Nasterea naturala

Am asteptat cu rabdare momentul. Cu toate ca imi doream sa nasc acasa si ma pregatisem psihologic pentru asta, trebuie sa recunosc ca nici in un ultima luna nu eram inca 100% convinsa ca voi putea, prin urmare am tatonat terenul cu vreo doua clinici private din Oradea sa vad cum ar fi sa nasc la ei sau daca s-ar putea sa stau acasa in travaliu si apoi sa merg la ei, chiar la final (desi nu prea imi doream acest lucru, caci ma gandeam eu ca va fi foarte dificil sa ma deplasez in plin travaliu). Ideea nasterii acasa depindea si de disponibilitatea moasei pe care o contactasem, care trebuia sa ajunga la mine in timp util de la cam 200 km distanta… Or, in perioada aceea, ea era deja “angajata” sa asiste alte doua nasteri.

Vorbind ici si colo, in ultimele saptamani de sarcina am realizat ca trebuia sa ma decid exact ce vreau si sa fac asa cum am decis. Am ales asadar sa nasc acasa, respectiv sa merg la spital doar daca voi fi confruntata cu o situatie de urgenta. M-am rugat ca moasa sa fie disponibila si copilul sa vrea sa vina pe lume astfel. Partenerul meu m-a sustinut, iar acesta a fost un lucru deosebit de important, pentru ca altfel nu stiu daca as fi (am fi) reusit…

Pe la finalul saptamanii 39 am avut unele semnale, ceva contractii sau dureri interesante, dar cam atat. In acea saptamana am facut si ultimul ecograf (la care copilul se tot ascundea) si am verificat operatia, care parea in regula. Doctorita care mi-a facut ecograful (cineva din Ungaria) mi-a spus ca teoretic este posibil sa nasc natural, ca ea nu vede nici o piedica. Am continuat asadar sa ma pregatesc, sa fac exercitiile pe care le facusem si pana atunci si sa-mi adun lucrurile de care aveam nevoie pt nasterea acasa.

Termenul era in jurul datei de 20 octombrie. Vineri seara, in 19 octombrie, am avut primele contractii serioase, care pe la ora 22 au devenit regulate : la 10 minute. Apoi, pe la 2 noaptea, au disparut, dar eu totusi am vorbit cu moasa si am anuntat-o. Sambata vremea a fost foarte buna si ne-am dus la o baie cu fiica-mea si cu parintii mei, in Felix. Desigur ca eu nu am facut nici o baie, dar mersul cu masina pana acolo si inapoi nu mi-a placut deloc. Prin urmare am decis ca voi ramane singura acasa, sa ma odihnesc, in dupa-masa zilei respective. Bine am si facut, pentru ca pe la ora 14-15 au inceput din nou contractiile, la fel de serios si de des. Nu am putut sa stau linistita, ma apucase o verva aiurea, ca si cea de care vorbise Ditta la cursul de Hypobirthing ! Ma tot invarteam prin casa si imi gaseam cate ceva de lucru. A ramas ca Sofia sa doarma la bunici (in afara orasului), dar seara pe la 10 ne-am trezit cu ea acasa, caci nu a vrut sa stea fara mine. Am ales sa nu spun nimic nimanui despre contractii (care continuau regulat), pentru a evita stresul si intrebarile incomode. Toata lumea stia ca voi naste la clinica privata, ceea ce ar fi fost intr-adevar o posibilitate, insa eu acolo anuntasem oricum ca voi incerca sa nasc acasa, asta fiind optiunea nr. 1.

Noaptea de sambata spre duminica a trecut cu contractii continue (la 10 si la 7 minute) si fara prea mult somn. Am incercat sa stau in diverse pozitii ca sa pot adormi, dar nu prea am avut succes. Am vorbit cu moasa la telefon si ea a decis sa porneasca spre Oradea, ca sa fie totusi aici cat de repede. A ajuns dimineata pe la 4 si de atunci nu a mai plecat pana dupa nastere. A fost tot timpul langa mine, nu a iesit deloc din casa.

Dorinta mea era ca Sofia sa fie cu noi la nastere sau macar o parte din travaliu, dar déjà duminica era insistent de lipita de mine si nu ma lasa deloc sa ma concentrez la travaliu. Trebuia s-o tin mereu in brate, sa fiu mereu langa ea, ori contractiile erau déjà destul de dureroase si nu mai puteam. Simteam nevoia sa fiu singura. Marius a luat-o si s-au dus afara, dupa care au mers la cealalta bunica si Sofia a ramas acolo pana dupa nastere. Cred ca asta a fost cea mai buna decizie, nu s-ar fi putut altfel.

Dupa-masa, Marius a revenit ca sa umple partial cu apa piscina de nasteri, imprumutata de la prietenii mei Ina si Sabin (fusese folosita o singura data). Am tot ezitat la gandul ca voi naste in ea, mi se parea foarte complicat si nu credeam ca merita efortul cu toata pregatirea ei, cu umplerea cu apa, care lua foarte mult timp si era dificila (cu furtun, fara furtun, cu ce ?, cand, sa nu se raceasca apa etc.). Sincer, in acele momente nu-mi mai pasa de nici o piscina si m-a ajutat faptul ca moasa si cu Marius au preluat ei problema. Contractiile mele erau tot mai intense si mai dese, trecusera déjà frecventa de 5 minute si orice pozitie imi era la fel de incomoda. Pe minge nu puteam sta sub nici o forma, nici pe WC. Am incercat sa ma culc, sa fiu intinsa cam la 45 grade, cu spatele sustinut, ca sa incerc sa adorm, dar nu am reusit. Totusi, era o varianta care imi permitea sa ma linistesc si sa primesc fiecare contractie cu calm si « prietenie » ! Am ascultat catva timp inregistrarile de la cursul de hypno ca sa ma pot relaxa, dar a devenit din ce in ce mai greu sa fac si lucrul asta. Eram déjà obosita, iar moasa si prietena mea Ina (care déjà era cu mine de ceva ore) mi-au facut un masaj abdominal cald cu uleiuri esentiale, foarte eficient. Cred ca masajul a ajutat putin sa mai ia din durere, dar cel mai mult m-a ajutat respiratia. Pe tot parcursul travaliului am incercat sa respir cat mai regulat, profund si cu pe nas, sa ma concentrez pe respiratie si s-o vizualizez. Pot spune ca asta m-a tinut calma si m-a ajutat sa trec prin tot procesul intr-un mod relativ ok. Probabil ca puteam sa fiu si mai eficienta cu multe din instrumentele pe care le aveam la indemana, dar nu am reusit sa folosesc decat respiratia cel mai bine. Fiind déjà seara, am inceput sa ma tem ca ma vor suna parintii sa intrebe ce fac, dar nu au facut-o. Ce ironic, in momentele alea dificile si atat de intense au aparut si temerile cele mai mari : ca vor aparea la usa, ca ma vor duce de urgenta la spital, ca va iesi un mare scandal etc. Incercam sa ma linistesc, Ina imi tot spunea sa las gandurile sa treaca si ca va fi bine. Apoi a trebuit sa plece si am ramas doar cu moasa.

Sa va spun despre ea (moasa si doula, 2 in 1): a fost o prezenta extraordinara. Nici nu am simtit-o acolo, atat de discreta, dar stiam ca e ingerul meu pazitor. Nu mi-a fost frica nici un moment de nimic, am avut incredere totala in ea si in capacitatea ei de-a gestiona situatia, desi nu ne cunoasteam prea bine. Era in camera vecina si din cand in cand venea sa monitorizeze bataile inimii fatului si situatia cordonului ombilical, cu un fel de ecograf micut, sonor. Nu m-a presat deloc, cu absolut nimic. Pe la 6 duminica seara a vrut sa verifice dilatatia si mi-a spus ca inca nu era deschis cervixul, doar ca se pregatea. Pe la 9 erau 2 cm si vazandu-ma obosita, mi-a zis ca daca dilatatia nu avanseaza considerabil in cateva ore, va trebui totusi sa mergem la spital, caci nu voi mai rezista. Cand am auzit m-am speriat putin, dar m-am si mobilizat. Nu vroiam sub nici o forma sa ajung la spital, asa ca am inceput sa vizualizez deschiderea cervixului tot mai mult, avand in minte imaginea unei flori. Cred ca abia atunci am inceput sa lucrez efectiv cu contractiile: pana atunci imi era groaza cand simteam ca vine o contractie, desi stiam teoretic ca nu asa ar trebui sa fie, pt ca cu fiecare contractie se apropie mai mult momentul expulziei si avanseaza dilatatia. Atunci insa am realizat ca ceva nu e bine si ca trebuie sa am o alta atitudine, daca vreau sa reusesc sa nasc natural. Trebuia sa incep sa accept contractiile, sa le primesc cu drag, nu cu frica, si sa le las sa-si faca treaba. Si asta am facut. In jur de ora 1 noaptea aveam inca 2 cm, asa ca a functionat. Uraaa!!! Sa continuam tot asa, mi-am zis, si m-am rugat de bine. L-am sunat pe Marius sa vina ca ne pregatim de ultimele etape. Desigur ca apa din piscina se racise, vai, deci a fost o munca intensa in doi (el si moasa) pentru re-umplere. Nu mai retin detaliile organizatorice, caci eram déjà in transa. Intreaga noapte de duminica spre luni a fost « in mine », deci nu mai stiu decat ca ma concentram la maxim si incercam sa nu ma opun procesului, sa merg o data cu el, sa las lucrurile sa curga, sa respir, sa rezist. Nu vroiam pe nimeni si nimic, doar sa reusesc. Durerile erau mari, in orice caz. Si mai ales, imi amintesc ca nu vroiam sa vorbeasca nimeni cu mine si ma deranja foarte tare lumina. Puteam sa relationez la minim doar cu moasa, nu puteam sa gandesc.

Nu mai stiu cand am intrat in bazin, era déjà destul de dimineata, sa fi fost vreo 6 ? Dilatatia era 6-7 cm, parca. Acum realizez, scriind, ce greseala am facut ca nu am notat toate lucrurile astea mai devreme, desi in fapt exista suficiente indicatii de specialitate sau din practica (adica moasele bune stiu) legat de momentele-cheie din procesul nasterii, nastere in apa etc. deci detaliile astea nu sunt neaparat esentiale. In fine, o data procesul deblocat, am reusit sa-l ducem la bun sfarsit la ora 8.25, cand Teodora Narcisa a vazut lumina zilei (literalmente, caci déjà se lumina afara). Experienta in apa a fost una extraordinara, e o intreaga poveste separata, deci nu voi insista aici, cert este ca nu a fost neaparat mai putin dureroasa, dar nu vreau sa stiu cum ar fi fost “pe uscat” :). Ce m-a socat a fost cat de mult a durat expulzia : practic, copilul meu a stat « pe canal » timp de vreo 2 ore, daca nu ma insel (nu aveam notiunea timpului, dar la scurt timp dupa ce am intrat in apa a inceput expulzia, de asta sint sigura). Si un aspect important: exact cum a zis Ditta, nu e nevoie sa impingi. Eu cel putin nu am impins deloc, am incercat sa ma abandonez total si corpul meu a facut tot.

Moasa a fost fantastica din nou, nu am cuvinte… Eu, pe de alta parte, la capatul puterilor. Marius ma sustinea din afara – nu stiu cat de comoda ii era pozitia, dar cu siguranta l-a solicitat, ca eu eram cam incordata. Desi stiam ca trebuie sa ma relaxez total, sa-mi relaxez muschii, corpul meu parca actiona fara mine si se incorda la fiecare contractie. Am eliminat sacul amniotic cu cateva contractii inainte de-a iesi copilul (asa ca cei care spun ca trebuie rupte membranele intr-un anumit moment gresesc). Restul a mers de la sine, iar cand m-am vazut cu fetita in brate, nu mi-a venit sa cred. Moasa a scos-o din apa si mi-a pus-o pe piept, iar ea s-a uitat direct in ochii mei. A fost cea mai sublima experienta din viata mea de pana acum, cred… Nu dupa mult s-a tras singura la san si a inceput sa suga. Era extraordinar. Am mai stat putin si am iesit (singura, pe picioarele mele) din apa, m-am pus in pat, dar apoi m-am ridicat iar ca sa ajut eliminarea placentei (foarte dureros proces, contractii din nou…). Cordonul ombilical l-am taiat dupa vreo jumate de ora sau mai mult. Si apoi, totul a mers super – mai putin inregistrarea copilului, caci in Romania nasterile acasa sint rupte din basmele cu tigani si toata lumea te trimite de urgenta la Maternitate, sa te verifice, sa-ti verifice copilul etc. Au o adevarata placere sa distruga toata magia din jurul unei nasteri normale, in mediul tau cunoscut. Bineinteles ca eu nu am mers nicaieri si pana la urma, dupa cateva zile am gasit un medic care ne-a dat actul de constatare a nasterii care ne trebuia pentru a scoate certificatul de nastere.

Concluzii

Se pare ca povestea mea a capatat proportii… asadar o sa fiu foarte scurta la final. Sint extraordinar de fericita ca am reusit sa nasc natural al doilea copil si le multumesc tuturor celor care m-au sustinut pe tot parcursul acestui proces (care, practic, a durat intreaga sarcina). Nu as fi reusit fara ei, asta e clar. Dragi viitori parinti, va recomand cu tot dragul sa incercati si voi, dar sa va pregatiti pentru asta caci nu e usor. E un lucru care cere munca, efort, convingere si incredere. Si, bineinteles, credinta. Eu una am trecut prin doua experiente ale nasterii cu totul opuse si stiu ce spun cand zic ca nasterea naturala este de dorit cezarienei, atat pentru mama cat si pentru copil si pentru intreaga familie, insa reusita ei depinde foarte mult de toti. Nasterea, ca si sarcina, este pentru toti cei implicati o sansa de-a deveni mai frumosi, mai buni ca oameni, mai deschisi catre sacru si mai increzatori in viata. Daca cineva doreste mai multe informatii sau detalii concrete, nume etc., il/o rog sa ma contacteze.

Cu mult drag,

Ioana 

Noile provocari dupa varsta de un an!

Pe la un an si doua luni, Sofiuta noastra a inceput sa mearga. Mamaaa, sa te tii !! Dupa faza de sprijinit si tinut copilul de sub-brat, am reusit sa ne « desprindem » cu totul si sa mergem bine pe la un an si 4 luni. Desigur, o data cu aceasta etapa au venit si alte provocari, dupa cum toata lumea care are copii stie...

Una din «problemele» care vin o data cu apropierea varstei de doi ani este cea a « crizelor » pe care le fac copiii. De fapt, nici nu stiu bine cum sa le numesc (termenul cel mai uzual in romana este cel de criza, din pacate), avand in vedere ca de fapt sint manifestari normale in situatia unei fiinte umane care inca nu-si cunoaste suficient de bine lumea, mediul, care nu se poate exprima prin limbaj si care e in plina dezvoltare... De cele mai multe ori, cand incerc sa ma pun in papucii copilului meu care face o criza (nu reusesc intotdeauna, evident) imi dau seama cat de frustrante pot fi anumite situatii pentru ea si, implicit, cat de important e sprijinul pe care i-l da copilului adultul cu care se afla atunci.

In orice caz, e un subiect care in jurul nostru nu e neaparat inteles cu adevarat – multi adulti considera ca un copil care face crize, se arunca de pamant, se intinde pe jos, da din picioare, plange si tipa isteric etc. este un « copil rau ». Personal, nu cred asta. Si nici nu cred ca e « prost crescut ». Recomand oricarui adult care nu intelege asemenea manifestari la un copil sa incerce sa se imagineze pe sine in locul lui, avand situatia lui concreta si limitarile varstei, si sa incerce sa citeasca apoi despre asta – desigur, avand grija ce anume alegem sa citim...

Trebuie sa intelegem ca intre un an si doi ani (deocamdata ma refer numai la varsta asta pt ca noi prin asta trecem si « stim mai multe » din experienta...) copilul inca isi dezvolta abilitati manuale, inca poate nu stie sa prinda bine obiecte, inca nu si-a format limbajul, inca isi cauta echilibrul in noua pozitie bipeda etc. etc. Toate aceste lucruri implica o serie de experiente pe care el le are, toate fiind experiente de invatare si de testare a propriilor limite si a limitelor mediului in care creste. Un copil poate deveni frustrat atunci cand de exemplu nu reuseste sa manance cu furculita/lingurita pentru ca inca nu are suficient exercitiu si dexteritate pentru asta. Si poate ca un alt lucru – de exemplu adultul care incearca sa-i bage mancarea in gura cu alta lingurita – ii declanseaza o « criza » pentru ca de fapt el incearca sa invete sa manance dar adultul interfereaza cu acest proces din simplul motiv ca doreste sa se asigure ca bebe chiar va manca ceva, sau poate nu are rabdare/capacitatea sa-l vada murdarindu-se, sa vada mancarea cazand pe jos, in poala, pe haine etc. Ah, uneori este dificil...

Pe un site romanesc am gasit urmatoarea explicatie :

Claire B. Kopp, profesor de psihologie comportamentala aplicata la California's Claremont Graduate University, atribuie o mare parte a problemei dezvoltarii neuniforme a limbajului.

„Bebelusii incep sa inteleaga mult mai multe dintre cuvintele pe care le aud, insa aptitudinile lor de a le exprima sunt atat de limitate“, spune ea. Cand copilul nu poate exprima ce simte sau ce doreste, ii creste frustrarea. (http://www.desprecopii.com/info-id-1075-nm-Crizele-de-isterie-ale-copilului.htm)

Pe un site american autorii spuneau ca aceste crize se intampla mai ales in jurul varstei de 2-3 ani, atunci cand copilul isi formeaza propria identitate si isi dezvolta perceptia de sine – adica se constientizeaza pe sine ca entitate diferita de mama/tata, de mediul sau, ca individ.  De multe ori, crizele se intampla atunci cand spunem « nu » si pot fi cauza unor strategii de educatie inconsecvente ale parintilor ( de ex, fara reguli clare). Parintele trebuie sa invete sa fie echilibrat pentru a-l invata pe copil sa treaca de aceste manifestari cu bine.

Sfaturi pentru parinti :

1.       Invata sa faci fata propriei manii, sa te linistesti singur cand te enervezi (ca adult).

2.       Distrage atentia copilului, sugereaza-i altceva.

3.       Fii prompt si concis in ce priveste disciplina (de ex. ia copilul si du-l in alta camera, stai cu el acolo cateva minute pana se linisteste).

4.       Incearca sa gasesti motivul pentru care copilul face/a facut o criza (de ex. ca sa atraga atentia).

5.       Evita sa-l faci pe copil sa-i fie rusine ca a facut o criza.

6.       Invata-ti copilul ca exista diferite nivele de intensitate a maniei, ca furia este o emotie complexa.

7.       Traseaza limite clare si asteptari in ce priveste gestionarea furiei, care sa fie potrivite varstei copilului.

8.       Observa si apreciaza comportamentul pozitiv al copilului.

9.       Comunica mereu deschis cu copilul.

10.   Invata-ti copilul sa fie intelegator si sa empatizeze atragandu-i atentia asupra efectelor actiunilor sale.

(http://www.ext.colostate.edu/pubs/consumer/10248.html)

Adevarul e ca este greu de tot pentru un adult sa inteleaga dar mai ales sa reactioneze la asemenea manifestari intr-un mod benefic pentru copil. Sint adulti care reusesc fara probleme, poate si pentru ca au o fire mai calma, dar sint adulti care se enerveaza si ei, isi pierd rabdarea, uneori chiar lovesc copilul. Cred ca e lucrul cel mai rau pe care-l putem face intr-o astfel de situatie si ultimul lucru care care orice copil are nevoie intr-un astfel de moment !! E ca si cand, atunci cand noi avem o problema si incepem sa plangem, cel/cea de langa noi se enerveaza si ne condamna ca plangem si ne respinge, cand noi de fapt avem nevoie poate doar de o imbratisare sau o consolare ca sa ne revenim. Dar si capacitatea unui adult de-a oferi dragoste si intelegere este adesea foarte limitata... ne-am intrebat vreodata de ce ? Am incercat sa ne vedem putin pe noi insine si sa fim atenti la cum reactionam in general la problemele celor din jur ? Sa vedem cat sintem de empatici ? Asa cum facem cu alte persoane adulte asa vom face si cu copilul nostru-sau poate mai rau, pentru ca el inca nu vorbeste sau nu vorbeste destul de bine!! Dar noi, care se presupune ca avem auto-control, discernamant, capacitatea de-a gasi explicatii si solutii pentru situatii etc.etc., sintem cei care detin, in aceste momente de criza, absolut toata energia – pozitiva sau negativa – care poate transforma situatia in ceva mai bun sau ceva mai rau, atat pentru noi cat si pentru copil.

Cred ca tine de fiecare adult care interactioneaza cu un copil la aceasta varsta sa se straduiasca, sa depuna efort pentru a cunoaste problema, pentru a intelege comportamentul copilului si pentru a lucra asupra sa ca sa devina mai empatic si mai calm, ca sa poata fi un ajutor pentru copil si nu inca un factor de stres. Practic, nu acesta e rolul nostru de indrumatori in dezvoltarea copilului ? Si stiti ca de cele mai multe ori – si acum cu atat mai mult - exemplul personal este esential in educatie. Si iata cum a avea un copil ne ajuta, din nou, sa ne dezvoltam ca adulti, ca fiinte, sa crestem si noi o data cu copilul nostru... Daca vrem, bineinteles.

Ca de obicei, as putea continua pe aceasta tema, insa ma voi opri pentru a lasa loc unui text pe care il consider foarte relevant si util, simplu si direct, cu informatii esentiale. Repet, fiecare adult trebuie sa-si gaseasca propriile resorturi interioare pentru a putea fi acolo pentru copil. Recomandarile pe care le primim sint importante, dar cred ca nu vor functiona daca noi nu constientizam, in primul rand, care sint aspectele ce tin de noi la care trebuie sa lucram, si daca nu ne straduim sa fim mai buni pentru copilul nostru.

Parintii pot invata sa se calmeze, sa traseze reguli clare, sa observe si sa aprecieze comportamentul pozitiv al copilului, sa-l invete pe acesta ce inseamna intelegerea si empatia. Toti cei care sintem parinti sau ne implicam in cresterea copiilor jucam un rol vital in vietile lor invatand sa fim cei mai buni parinti/ingrijitori posibili.  Daca un parinte/ingrijitor poate sa-si gestioneze reactiile in cazul unei crize a copilului, atunci va reusi sa faca fata multor alte situatii in fata carora va fi pus ca parinte. (http://www.ext.colostate.edu/pubs/consumer/10248.html)

Iata cateva extrase (in traducere proprie) din materialul mentionat, pe care l-am gasit pe internet, cautand resurse si informatii privind acest subiect :

Nu consider crizele temperamentale ca fiind "comportamente-problema", ci un mod normal si sanatos de eliberare a stresului si frustrarii. Subiectul a fost cercetat si se arata ca plansul si furia au efecte benefice, deoarece ajuta la eliberarea tensiunilor, tensiune arteriala joasa, eliminarea substantelor asociate stresului din corpul nostru prin lacrimi, astfel readucand la echilibru chimic corpul nostru. Un studiu interesant arata ca adultii sanatosi plang mai mult decat cei care sufera de ulcer. Copiii asadar nu ar trebui sa fie niciodata pedepsiti sau descurajati pentru ca plang sau se infurie.

Crizele temperamentale sunt foarte obisnuite la copii de cca 2 ani, mai ales daca sint obositi intr-o anume zi. Nu toti copiii de 2 ani dorm in timpul zilei. In timpul tranzitiei catre zile fara somn de dupa-amiaza, ei au uneori o perioada cand devin foarte obositi dupa-masa. Acest lucru ii face sa nu-si mai poata reprima emotiile, astfel incat cel mai neinsemnat lucru poate determina o "criza". Totusi, cauzele profunde ale crizelor sunt de obicei frustrarile acumulate, temerile si alte suparari. Asadar ma indoiesc ca lipsa somnului de zi poate fi o cauza... Un copil obosit (fara stres acumulat) ar cadea pur si simplu de somn si nu si-ar mai consuma energia plangand sau tipand. Faptul ca tipa sau plange arata ca are tensiuni de eliberat.

Recomand, asadar, sa incercati sa vedeti daca exista vreun stres neobisnuit in viata copilului dvs. Are vreo situatie cotidiana stresanta? A trecut prin vreo schimbare recent? Va chinuiti sa-l invatati sa faca la olita si nu reusiti? Are un frate/o sora mai mic/a si se simte amenintat? S-a intamplat ceva care l-a speriat? 

S-ar putea, de asemenea, sa fie o faza de dezvoltare. Copiii de 2 ani au nevoie de oportunitati sa faca lucruri singuri si sa-si ia propriile decizii uneori. Ei devin foarte frustrati cand nu li se permite aceasta autonomie. Poate copilul dvs. a devenit frustrat pt ca incearca sa stapaneasca noi abilitati. Cercetarile arata ca plansul si crizele accentuale preced de multe ori dobandirea de noi abilitati. O alta posibilitate e ca fiul/fiica dvs. se uita prea mult la TV sau la proiectii video. Ele pot fi o sursa de stres, suprastimulare si teama pt copiii mici (personal, consider ca un copil de 2 ani e prea mic pentru a se uita la TV). Abordarile punitive pentru disciplinare pot de asemenea sa cauzeze crize. Surprinzator este ca la fel se poate intampla si cu folosirea recompenselor, atunci cand copilul se simte prea controlat. Recomand o abordare non-autoritara. Si finalmente, aveti grija sa-i oferiti copilului dvs. momente linistite, libere, pe parcursul zilei, fara prea multe activitati structurate sau tranzitii.

Cu toate acestea, chiar si parintele cel mai bun, cu abordari non-autoritare, poate avea copii care fac crize. Acest lucru nu inseamna ca faceti ceva rau. Copiii inteligenti, sensibili, creativi sunt afectati puternic de suparari, schimbari si frustrari, chiar si atunci cand noi, adultii, le consideram minore.  Reactiile lor emotionale intense sunt normale. Eu ma ingrijorez mai mult de copiii care sunt linistiti si docili, care plang si se enerveaza rar.

Atunci cand copilul face o criza despre un eveniment nesemnificativ (de ex, ca ungeti felia de paine cu unt pe partea gresita), ei folosesc probabil evenimentul ca pretext pentru a plange sa-si elibereze stresul acumulat. De obicei, aceasta nu are legatura cu evenimentul care a declansat criza sau plansul. Eu numesc acest lucru "fenomenul biscuitelui rupt". Si noi, adultii, avem zile "cu biscuiti rupti". Ati izbucnit vreodata in lacrimi din senin, dintr-un motiv nesemnificativ, atunci cand deja va simteati coplesit si stresat? Asta e ceea ce se intampla adesea cu copiii-lucru care pare ca si o reactie exagerata sau o incercare de manipulare a adultilor. De obicei, nu e cazul. Ei pur si simplu incearca sa-si elibereze stresul. 

Copiii se simt in siguranta cand pot sa planga si sa se enerveze si simt ca sint acceptati si iubiti, chiar si asa. De aceea parintii au impresia ca atunci copiii lor sint mai rai! Astfel de situatii arata ca un copil se simte in siguranta. Copiii au nevoie de cel putin o persoana cu care sa-si elibereze emotiile cele mai intense. E cel mai bine daca aceasta persoana poate accepta copilul indiferent de ce simte el si sa nu incerce sa-l opreasca din plans. Cu cat un copil poate plange mai mult acasa, cu atat vor fi mai putine sanse ca el sa faca o criza in public. 

Recomand sa stati cu copilul dvs. in timpul crizelor. Sa coborati la nivelul sau, sa-i oferiti atentia si dragostea dvs. Tineti-l in brate daca va lasa. Nu-l lasati sa loveasca pe cineva si faceti-l sa inteleaga de ce.  Spuneti-i ca-l intelegeti. Reflectati-i sentimentele: 'Esti foarte suprarat(a), ai avut o zi dificila.' Spuneti-i ca e bine daca plange. Trebuie sa se simta asigurat(a) ca e iubit(a) mereu, chiar daca e suparat(a) sau plange. Nu incercati sa il/o faceti sa vorbeasca in loc sa planga, caci nu va fi de ajutor. Limbajul si emotiile sunt procesate in parti diferite ale creierului. Daca plange, trebie sa planga, iar lucrul cel mai util pe care-l puteti face e sa fiti cu el si sa-i aratati acceptarea si dragostea dvs. Criza va trece si veti gasi un copil mai relaxat, eliberat, care poate ca va dori sa se cuibareasca in bratele dvs. Copiii care au plans si s-au enervat cat de mult au vrut (avand sprijin si dragoste) dorm in general mai bine si se trezesc mai tarziu, senini si alerti.

Aletha Solter, http://www.awareparenting.com/answer15.htm

Copiii

Am gasit azi cateva versuri, in deschiderea unei carti interesante. Iata-le, cu tot substratul lor extraordinar...Incerc o traducere din engleza:

Despre copii

de Khalil Gibran

Copiii vostri nu sunt copiii vostri.
Sunt fiii si fiicele chemarii vietii la viata.
Vin prin voi, dar nu din voi.
Si chiar daca sunt alaturi de voi, nu va apartin.
Puteti sa le daruiti dragostea, dar nu si gandurile voastre.
Caci ei au propriile lor ganduri.


Le puteti adaposti corpurile, dar nu si sufletele
caci sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine,
pe care n-o puteti vizita nici macar in vis.
Va puteti stradui sa fiti ca si ei, dar nu incercati sa-i faceti ca voi.
Caci viata nu merge inapoi si nici nu zaboveste la ziua de ieri.


Voi sunteti arcurile din care copiii vostri sunt trimisi ca sageti vii.
Arcasul vede semnul pe calea infinitului
si va indoaie cu puterea Lui pentru ca sagetile Lui sa zboare usor si departe.
Lasati arcasul sa va indoaie intru bucurie;
Caci asa cum El iubeste sageata care zboara
la fel iubeste si arcul care e fix.


**

On Children

by Kahlil Gibran

Your children are not your children.

They are the sons and daughters of Life's longing for itself.

They come through you but not from you,

And though they are with you, yet they belong not to you.

You may give them your love but not your thoughts.

For they have their own thoughts.

You may house their bodies but not their souls,

For their souls dwell in the house of tomorrow,
which you cannot visit, not even in your dreams.

You may strive to be like them, but seek not to make them like you.

For life goes not backward nor tarries with yesterday.

You are the bows from which your children as living arrows are sent forth.

The archer sees the mark upon the path of the infinite,
and He bends you with His might that His arrows may go swift and far.

Let your bending in the archer's hand be for gladness;

For even as He loves the arrow that flies,
so He loves also the bow that is stable.

Copila mea a implinit un an!

Asta inseamna ca sint mamica de un an de zile incoace! Pe 1 iunie 2010, nasteam. A propos de asta, mi-a trebuit un an ca sa realizez ce importanta e nasterea si cat de complexa este, atat ca act in sine cat si ca semnificatii, implicatii, impact asupra ta si a copilului si a familiei. Sa inteleg cat de importanta e sarcina, ce mult conteaza tot ce se intampla in aceste perioade, care practic creioneaza fundalul pentru ceea ce va fi viata unui nou om.

Cum se face ca abia acum am dat peste niste materiale foarte utile in acest sens, nu stiu. Cert este ca le-am gasit - desi pt Sofia acum e prea taziu, ea s-a nascut cu cezariana si asta este... Suportam consecintele... -care, a propos, uneori sint foarte greu de explicat sau de corelat cu experienta nasterii. Si cum nu oricine crede ca exista o legatura (de cele mai multe ori invizibila) intre sarcina-nastere si anumite manifestari, comportamente, stari din primii ani de viata ai copilului, uneori e greu si pentru tine ca mama sa le intelegi in "adevarata" lor semnificatie. De exemplu, Sofiei ii este foarte frica (sau, ma rog, se panicheaza grozav si n-o mai opresti din plans) atunci cand trece printr-un spatiu inchis si intunecat, cu lumini gen spot din loc in loc. Prima oara cand am observat acest lucru a fost intr-un hotel din Ungaria - avea vreo 2 sau 3 luni. Acuma, la un an, a avut aceeasi reactie la un spatiu similar, tot un hol de hotel, plus camera in care trebuia sa stam si in care abia am reusit s-o facem sa doarma. Nu stiu de ce, eu una cred ca experienta parcurgerii unui astfel de spatiu ii aminteste de modul cum s-a nascut, care cu siguranta nu a fost deloc placut...
Uite ca dupa acest an de zile am invatat si eu, ca mama, o serie de lectii (cea legata de nastere e doar una din ele) despre viata, oameni, cresterea copiilor, spiritualitate, rabdare, dezvoltare, conexiuni, dragoste, intelegere etc.etc, si despre mine insami.

Dar ca sa revin la copil - ca despre ea vreau sa vorbesc, nu asa de mult despre mine - daca ar fi sa fac un bilant la un an, as include:

• alaptatul - pentru Sofia, este cu siguranta cel mai important lucru pe lume, nu cred ca l-ar da pentru nimic, iar de vreme ce noi nu am folosit biberon sau suzeta, mama (adica eu) este vesnic lipita de copil si copilul de san! Dupa un an, incep sa ma lovesc de privirile si remarcile uimite ale lumii: "Cum, inca mai alaptezi la varsta asta?" - de parca as face un sacrilegiu... si credeti-ma ca e foarte nasol...
• miscarea - Sofia inca nu merge singura, dar este foarte ... miscatoare! Se taraste de zor peste tot unde poate, inclusiv prin parcuri, pe iarba, pe gresia rece, sub privirile mele ingrozite... Adevarul e ca eu i-am dat mereu "libertate de miscare" si tin foarte mult la chestia asta, asadar trebuie sa invat sa trec peste faptul ca nu poarta un pantalon decat o zi, dupa care hainele merg la spalat... Ea e un copil care, oricum ai face, nu sta locului o secunda decat foaaarte greu. Se agita si cand suge, si cand mananca, cand face baie etc. Exceptia e cand doarme. Atunci ne linistim si noi, ca in rest activitatea ei ne tine ocupati! Si exploreaza tot ce poate, orice loc in care poate ajunge!
• veselia si sociabilitatea - deja dinainte de un an am inteles cu totii ca Sofia e o fire foarte vesela si foarte sociabila. Cel mai mult se bucura atunci cand e inconjurata de multa lume-atunci e in elementul ei. Dar oricum, in general, este mereu zambitoare si bucuroasa, le rade oamenilor pe strada si striga dupa ei, te provoaca la joaca si e foarte incantata daca ii raspunzi. Se mai intampla sa nu zambeasca, dar numai daca e foarte concentrata la ceva anume sau daca e mirata de ceva ce vede. Atunci are o mutra foarte draguta si isi strange gurita intr-un anume fel, tot asa de dragut ca si zambetul ei!
• mancatul - noi nu am avut nici o problema in diversificare si nu ne putem plange ca Sofiuta nu mananca sau face mofturi. E adevarat ca uneori selecteaza doar anumite mancaruri, dar cu siguranta nu ar muri de foame daca ai lasa-o singura cu mancarea undeva in zona... Si cel mai bun mod s-o faci sa manance e sa mananci in fata ei sau sa stai cu ea la masa, atunci cu siguranta i se va face pofta! Si vrea sa incerce orice, se serveste singura, pune mana pe tot, pune orice in gura, arunca mancarea care n-o intereseaza, uneori are tendinte de-a culege ce-a aruncat (poate ca s-a razgandit...). Cu siguranta nu va refuza niciodata: mamaliga, banana, marul, supa de carne.
• vointa - ei bine, pe cat de vesela si de draguta, pe-atat de hotarata! Stie exact ce vrea si daca nu obtine lucrul respectiv, sa te tii!! Incep toate manifestarile posibile de opozitie si trebuie sa fii foarte rabdator si calm si creativ ca sa-i faci fata fara furie sau tipete. Faza cu distragerea atentiei sau oferirea unui alt obiect acceptabil functioneaza numai pana la un punct cu fata noastra... 

Poate ca am descris de fapt un copil, orice copil care a ajuns la nobila varsta de un an. Din ce mai citesc ajung la concluzia ca multe din manifestarile Sofiei se regasesc la copiii de varsta asta in general. Oricum, punctele de mai sus o caracterizeaza cu siguranta cel mai mult si mai mult. A, si mai e ceva: ii place muzica. Reactioneaza imediat la muzica, incepe sa se miste, danseaza, uneori fredoneaza si ea, e foarte draguta-si face asta cam de la 10 luni. Avem deja o serie de jucarii "de facut muzica" :)

Si cum am sarbatorit-o pe Sofia? Pe de o parte, cu prietenii ei (si prietenii mei, mamicile+taticii respectivi), Matei, Ana, Sonya, Dalia, Alex, care ne-au vizitat chiar de 1 iunie si carora le multumim pentru prezenta si pentru cadouri! Si promitem ca data viitoare o sa ne pregatim mai bine si ca Sofia n-o sa ma doarma cand ii vin musafirii ...

Apoi am avut o reuniune de familie (partiala), la care am mai sarbatorit putin si i-am oferit Sofiei posibilitatea sa-si aleaga elementele cele mai importante pentru viata ei (conform unei traditii mai din sud). A ales, desigur, simbolul alpinismului (o carabiniera), apoi bancnota de euro si ... un ruj de buze! Avem si poze ca sa dovedim!! Interesting choice, isn't it?

Cam asa a trecut si momentul zilei de nastere, dupa care am plecat in lunga noastra calatorie europeana... dar despre asta in episodul urmator!!

Despre dezvoltarea copilului in primii ani de viata

Am inceput sa citesc atent cartea lui Bernard Lievegoed, Phases of Childhood. Growing in Body, Soul and Spirit, editie extinsa si re-editata (prima publicare a fost in 1946!). Olandezul are o abordare foarte interesanta, bazata pe principiile lui Rudolf Steiner, iar modul cum prezinta dezvoltarea copilului si intreaga aceasta carte au fost si probabil ca mai sint elemente de baza in scolile si in pedagogia Waldorf.

Probabil ca nu toata lumea intelege, accepta sau e de acord cu principiile spirituale si pedagogice din Waldorf, insa mie personal mi se par cel putin acceptabile si a citi aceasta carte este cu siguranta util pentru un parinte. Pentru mine, face parte din intentia de-a aduna informatii din surse cat mai diverse despre cresterea si dezvoltarea copilului.

Redau aici cateva extrase referitoare la prima perioada de viata. Voi incerca sa revin cu altele despre dezvoltarea limbajului si a mersului etc., pe masura ce lecturez si ma intereseaza, desigur, perioadele prin care trece micuta mea acum.

**

La un copil, cea mai importantă funcţie a conştiinţei este percepţia. Aceasta este parte a abandonului necondiţionat al copilului. [...] Percepţia nu este nicidecum un proces pasiv..., ci e o activitate centrată pe interesul în lumea din afară.[...]

Se poate spune că în prima sa perioadă de viaţă, copilul e un organ de simţ în care dorinţa (voinţa) e activă.

...

Supunerea copilului în faţa lumii exterioare are o forţă comparabilă – la o vârstă mai târzie - doar cu supunerea totală a unei persoane religioase. Această abandonare creativă face copilul să devină o fiinţă dedicată imitării. Tot ce se învaţă în prima etapă a vieţii se învaţă prin imitare. Aceasta se întâmplă la diferite nivele de intensitate, în funcţie de caracterul, tipul şi temperamentul copilului, dar în principiu viaţa spirituală a copilului se dezvoltă astfel în această primă perioadă.

Imitarea are un efect mult mai puternic decât doar de-a face ecou limbajului sau de-a copia anumite activităţi în joacă. Chiar înainte de-a fi capabil de aceasta, copilul asimilează foarte mult din mediul său; se poate ajunge chiar la o concluzie plină de paradox: cu cât un copil percepe în mod mai puţin conştient ceea ce există în jurul lui, cu atât acele percepţii îi penetrează sufletul mai mult. Înainte de-a fi capabil să-şi conştientizeze percepţiile şi să le asimileze făcându-le ale lui, impresiile sunt cele mai profunde şi pot ajunge la cele mai adânci niveluri inconştiente ale sufletului. Ele rămân acolo, formând fundaţia pentru experienţele mai conştiente ce vor urma.

...

În timpul primei perioade de dezvoltare, părinţii au o responsabilitate foarte mare faţă de copilul lor. Motivul este chiar faptul că lucrurile care nu sunt experimentate în mod conştient de copil îi vor influenţa, mai târziu, anumite stări, sentimente sau comportamente.

Copiii al căror suflet este complet deschis către lume nu doar vor percepe acţiunile tatălui lor când acesta se întoarce iritat şi pleacă din casă, dar vor asimila şi conţinutul moral al unor astfel de gesturi; toate acestea rămân în subconştientul lor. Dacă o persoană trece prin viaţă având o încredere neştirbită în bunătatea lumii ca fundaţie a propriei vieţi spirituale, în ciuda oricăror chinuri, sau dacă dimpotrivă, este plină de suspiciuni şi nu se poate bucura de viaţă, deşi totul se întâmplă aşa cum îşi doreşte, acestea sunt lucruri care pot fi în foarte mare măsură influenţate de mediul pe care părinţii îl creează în jurul copilului în primii săi ani de viaţă.

Din punctul de vedere al dezvoltării sale, copilul e influenţat de oamenii din jurul său prin ceea ce sunt aceştia, prin modul cum ei îşi exprimă încrederea pe care au dobândit-o şi prin moralitatea acţiunilor lor.

Pentru un copil este cu totul nesemnificativ când un adult îngână nimicuri cu o voce dulce şi copilărească, iar apoi se întoarce pentru a discuta alte lucruri, mai importante. Orice persoană care stă cu copilul ar trebui să fie cu acesta cu un interes total şi manifestând o mare căldură, respect total şi voinţa morală de a ajuta această mică fiinţă în drumul său prin viaţă. În primul an de viaţă, copilul, care în mod aparent nu înţelege nimic, asimilează intens conţinutul spiritual profund al mediului său.

Extras din Phases of Childhood – Bernard CJ Lievegoed (pag.56-58). Traducere proprie

Fetita mea a facut 9 luni

Scriu acum despre o perioadă mai îndelungată. Am fost puţin leneşă şi am rămas în urmă cu împărtăşirea experienţelor mele de proaspătă mămică...Randurile de mai jos sunt scrise in martie 2011.

Ei bine, am trecut de luna a şasea, deci şi de pragul diversificării, apoi am trecut peste o iarnă destul de dificilă şi uite că facem cunoştinţă cu prima noastră primăvară!

Sofia este acum sănătoasă şi voioasă, foarte activă şi veselă mai tot timpul, iar eu abia mai prididesc cu umblatul după ea – literalmente, fata asta ar merge peste tot, dacă ar putea! Noroc că încă e în patru labe - abia s-a ridicat în picioare şi nu ştie să meargă. Am descoperit aşadar, treptat, câteva lucruri importante din viaţa unui bebe: cum e să începi să înţelegi ce spune lumea, să te mişti de unul singur de colo-colo, să-ţi lărgeşti spaţiul de acţiune şi câmpul vizual, să stai şi tu la masă cu ceilalţi, în scăunelul tău şi să începi să te joci de-adevăratelea! Şi multe altele, pe lângă astea...

Timpul meu de reflecţie a devenit tot mai puţin, aşadar, însă şi acest lucru se întâmplă cu un scop, nu-i aşa? În deja clasica „Mama şi copilul” scrie că unei femei îi trebuie 9 luni ca să devină mamă, iar unei mămici 9 luni ca să redevină femeie... De vreme ce Sofia a împlinit nouă luni pe 1 martie, mi se pare normal să încep să-mi revin şi eu la starea dinainte de naştere. Mă rog, acesta e un fel de-a spune, căci experienţa unei sarcini şi a unei naşteri, precum şi primele luni din viaţa copilului te schimbă într-o aşa măsură încât îţi e greu şi ţie să te recunoşti, uneori. Pentru că acum eşti şi femeie şi mamă, iar calitatea şi responsabilitatea de mamă sunt acolo „pe veci”!

Eu una am senzaţia că am trecut de o perioadă, într-adevăr, grea, poate cea mai grea din anumite puncte de vedere, iar faptul acesta mi-a dat ideea de-a face o nouă secţiune pe blog, una despre cam ce te poate aştepta în aceste prime luni după ce ai născut. Cred că, oricât de mult s-ar pregăti pentru perioada asta, o femeie nu va fi niciodată suficient de pregătită, de fapt... Vreau să spun că mereu pot exista surprize şi la capitolul acesta suntem destul de puţin capabili să influenţăm lucrurile. Tot ce putem face este să fim psihologic şi sufleteşte deschise şi răbdătoare şi calme. Să ne conservăm energiile pentru ceea ce este cel mai important acum: copilul pe care l-am născut. Şi e uimitor cum vom fi ajutate, dacă reuşim să gândim astfel. Dar trebuie să recunosc că nu e deloc uşor... Nu ştiu eu în ce măsură am reuşit sau nu, dar am avut momente şi perioade foarte dificile.

O dată cu venirea iernii, am reuşit să ne molipsim de viroze sau gripe de 2 ori, toţi trei pe rând... şi asta ne-a ţinut în starea de boală sau cvasi-boală aproape două luni întregi: decembrie şi ianuarie. Se pare că Sofia ar fi făcut şi o formă uşoară de rubeolă (lucru pe care încă mai trebuie să-l probăm cu analize de sânge), ocazie cu care a avut şi colici groaznice (asta ca să vedem şi noi cum e să aibă copilul colici – credeam că am scăpat?) şi tot atunci se pare că a făcut o mică alergie la mâncare-probabil la ou... Prima stare febrilă (care de fapt s-a dovedit a fi sub-febrilă şi lipsită de interes pentru medici...) a avut-o când i-au ieşit primii dinţi, cei de jos, chiar în prima săptămână din decembrie. Agitaţie, prima noapte nedormită din cauza asta, monitorizare, comprese etc. etc. A doua zi era deja mai bine... Nici o problemă, a urmat runda 2 nu peste mult (cu 3 zile de febră între 38 şi 39), care a fost mult mai dură şi absolut epuizantă pentru noi – a trebuit să chemăm în ajutor bunicii şi să ne organizăm cât de bine posibil pentru a nu irosi nici un strop de energie. Noroc cu homeopatia şi cei care ne-au călăuzit în domeniu (inclusiv cartea Michaela Glockler, Wolfgang Goebel - Cresterea si ingrijirea copilului. Practici terapeutice alternative. Ghid medical si pedagogic), învăţându-ne că febra nu este chiar un duşman şi că organismul uman învaţă din fiecare boală – până la ultima celulă! Acum îmi revine în minte ce spune Capra despre celule în Conexiuni ascunse... dar în acele momente, din păcate, aproape orice bibliografie era ştearsă din memoria mea obosită...Iar uneori, pentru a internaliza e nevoie de mai mult decat o simpla lectura.

În fine, dincolo de toate astea, cel mai greu mi s-a părut să nu pot ieşi afară din casă decât maxim o oră în unele zile, să nu mă pot bucura din plin de zăpadă, căci pentru mine iarna e mai plăcută decât vara... Fiind o persoană activă, am găsit extrem de greu să stau atâta timp în casă, să nu fac mişcare deloc (comparat cu modul meu de viaţă obişnuit, ce mi s-a întâmplat acum este ca şi când ai lega aripile unei păsări), lucru pe care îl simt în fiecare fibră a corpului meu... În schimb, sînt bucuroasă că am scăpat fără probleme mai mari, că Sofia este bine şi am cu atât mai multă motivaţie să-mi recapăt tonusul cât de curând. 

Alte cateva fragmente din Jean Liedloff * Some more fragments from Jean Liedloff

Am reusit sa mai selectez cateva pasaje din Continuum Concept, o carte foarte interesanta pentru cei preocupati de aspectele mai putin evidente si vizibile ale cresterii unui copil si ale dezvoltarii fiintei umane in general. Ajung tot mai mult la concluzia ca a avea un copil pe care il "cresti" este o sansa enorma de a-ti intelege propria evolutie, de-a vedea de unde ti se trag anumite obiceiuri, conceptii, credinte si de-a constientiza diverse lucruri despre propria ta fiinta. Propriul tau copil este o oglinda a ta - nu ca personalitate sau altceva care ii e unic, ci ca om, ca parte din specia umana si chiar dintr-o anumita societate. Poate cand copiii nostri vor fi mari vom intelege si noi de ce suntem cine suntem si cum ne-au influentat, la randul lor, multi factori in perioada copilariei. Pentru cei care vor sa faca asta si sunt interesati sa se cunoasca mai bine, e un proces de profunda chestionare, cautare si constientizare. Si nu e usor!


*
I have managed to choose a few more fragments from The Continuum Concept, a book that will be interesting for those who want to know more about the rather invisible aspects involved in raising a child and in the evolution of man/woman in general. My conclusion of my experiences is more and more one that says how much raising a child shows you who you are, how you have evolved and why and where certain of your habits, beliefs and views come from. Your own child mirrors yourself - not in terms of personality or other aspects that make him/her unique, but as a human being, as a member of the human species and even of a certain society. Maybe when our children become adults we will understand who we really are and why and how different factors have influenced us during our childhoods, respectively. This is a process of deep questioning, searching and understanding. And it definitely is not easy to undergo!

********

În faza ce succede naşterea, nou-născutul se află într-o stare de conştienţă alcătuită numai din senzaţii; el nu are capacitatea de a gândi în sensul de-a raţiona, nu are memorie conştientă, posibilitatea de-a reflecta sau de-a judeca. Am putea chiar spune că nu este conştient, ci mai degrabă sensibil. Când doarme, este conştient de starea lui de bine precum un adult care doarme cu cineva şi e conştient, în somn, de prezenţa sau absenţa partenerului. Când e treaz, e mult mai conştient de condiţia lui, dar într-un mod care în cazul unui adult ar fi totuşi considerat subliminal. În oricare din aceste stări, el este mult mai vulnerabil la experienţele sale decât adultul, deoarece nu există precedent faţă de care să-şi califice impresiile.

Faptul că nu poate simţi trecerea timpului nu e un dezavantaj la copilul aflat în pântec sau în braţe – el se simte pur şi simplu la locul lui (bine), dar pentru un copil care nu e ţinut în braţe, incapacitatea de-a alina orice latură a suferinţei sale prin speranţă (care depinde de sentimentul trecerii timpului) e poate aspectul cel mai nemilos al chinului său. Astfel, plânsul său nu poate nici măcar să cuprindă speranţa, deşi funcţionează ca un semnal menit să aducă alinare. După un timp, când mai trec săptămâni şi luni şi conştienţa copilului creşte, el simte puţină speranţă şi plânsul devine un act aflat în legătură cu un rezultat - pozitiv sau negativ. Dar intervalele lungi de timp când trebuie să aştepte nu se prea îndulcesc o dată cu apariţia sentimentului că timpul trece. Lipsa experienţelor anterioare face ca timpul să pară intolerabil de lung pentru un copil care aşteaptă să-i fie satisfăcută o nevoie.

[…]

Copilul (precum un guru iluminat) trăieşte într-un continuu prezent; copilul ţinut în braţe (ca şi guru) într-o stare de beatitudine; copilul care nu este ţinut în braţe e într-o stare de necesitate vecină cu întunecimea unui univers pustiu. Aşteptările lui sunt foarte actuale şi aşteptările înnăscute, ancestrale sunt acoperite (şi nu modificate sau înlocuite) de cele care se construiesc pe propria sa experienţă. Nivelul până la care cele două categorii de aşteptări ajung să difere determină distanţa care îl va despărţi de potenţialul său înnăscut de-a se simţi bine.

[…] Calitatea conştiinţei sale e foarte diferită de ceea ce va deveni aceasta. El nu-şi poate califica impresiile despre cum sunt lucrurile. Ele sunt fie bune fie rele. […] El nu poate simţi că ‘mama vine imediat’ atunci când aceasta pleacă; brusc, lumea nu mai e bună şi condiţiile sunt de nesuportat. ... Când mama vine la bebeluş, el se simte pur şi simplu bine, la locul lui, în starea în care ar trebui să fie; nu e conştient că ea a fost plecată şi nici nu-şi aminteşte că a plâns. E reconectat cu linia vieţii sale şi mediul său răspunde aşteptărilor pe care le are.

[…] Sentimentul potrivit unui copil ţinut în braţe este cel de bunăstare sau de bunătate în esenţa ei. Singura identitate pozitivă pe care o poate cunoaşte fiind animalul care este se bazează pe premisa că el e ceea ce trebuie să fie, e bun şi este binevenit. Fără această convingere, o fiinţă umană ajunge să-şi piardă încrederea indiferent de vârstă şi devine o persoană care nu se cunoaşte pe sine, nu are spontaneitate şi nici graţie. Toţi copiii sunt buni, dar pot afla acest lucru doar prin reflecţie, prin modul cum sunt trataţi. Nu există nici un alt mod vizibil prin care o fiinţă umană se poate simţi pe sine; nici un alt sentiment nu poate fi folosit ca temelie pentru bunăstare. A te simţi bine (aşa cum trebuie să fii) este sentimentul de bază şi cel mai adecvat speciei noastre pe care un individ ar putea să-l aibă despre sine.

*

In the earliest stages after birth an infant is in a state of consciousness that is all sensation; he has no capacity for thought, in the sense of reason, conscious memory, reflection or judgement. Perhaps he cannot be said to be conscious so much as sentient. Asleep, he is aware of his state of well-being, somewhat as an adult who shares a bed with a mate sleeps aware of the presence or absence of the partner. Awake, he is far more aware of his condition but in a manner that in an adult would still be called subliminal. In either state he is more vulnerable to his experience than an adult, for he has no precedent with which to qualify his impressions.

The lack of a sense of the passage of time is no disadvantage to an infant in the womb or in arms – he simply feels right; but to an infant not in arms the inability to mitigate any part of his suffering by means of hope (which depends on a sense of time) is perhaps the cruelest aspect of his ordeal. His crying, therefore, cannot even contain hope, though it acts as a signal to bring relief. Later, as the weeks and months pass and the infant’s awareness increases, hope is dimly felt and crying becomes an act connected with a result, either negative or positive. But the long hours of waiting are little improved by the dawning of a sense of time. Lack of previous experience leaves time seeming intolerably long for a baby in a state of want.

[…]

The infant (like the enlightened guru) lives in the eternal now, the infant in arms (and the guru) in a state of bliss, the infant out of arms in a state of longing in the bleakness of an empty universe. His expectations are mingling with actuality and the innate, ancestral expectations are being overlaid (not altered or replaced) by those based upon his own experience. The amounts by which the two sets of expectations diverge determine the distance that will separate him from his inherent potential for well-being.

[…] the quality of his awareness is very different from what it will become. He cannot qualify his impression of how things are. They are either right or not right. […] He cannot feel that ‘mother will be right back’ when she leaves him; the world has suddenly gone wrong; conditions are intolerable. […] When his mother does come to him, he simply feels right; he is not aware that she has been away, nor does he remember having cried. He is reconnected to his lifeline and his environment meets his expectations.

[…] The feeling appropriate to an infant in arms is his feeling of rightness or essential goodness. The only positive identity he can know being the animal he is, is based on the premise that he is right, good and welcome. Without that conviction, a human being of any age is crippled by a lack of confidence, of a full sense of self, of spontaneity, of grace. All babies are good but can know it themselves only by reflection, by the way they are treated. There is no other visible way for a human being to feel about himself; all other kinds of feeling are unusable as a foundation for well-being. Rightness is the basic feeling about self that is appropriate to the individuals of our species.

Sarea pt copii * Salt for babies

Am tot ajuns la discutii cu multa lume despre necesitatea de-a pune sare in mancarea copilului, daca nu de altceva atunci "macar pentru gust", "ca sa-i placa mai mult" etc. Eu nu prea stiam mare lucru despre asta, insa am inceput sa ma documentez si am vazut ca nici sarea si nici zaharul nu sunt recomandate copiilor mici. De fapt, nu sunt recomandate in cantitati mari nimanui. Eu am renuntat aproape total la zahar de cativa ani incoace - desi cu dulciurile e mai greu... - iar sarea nu imi e neaparat necesara, dar poate e cel mai bine sa pastrezi un echilibru, nu-i asa?

Iata ce spun cateva surse despre acest subiect (aici am gasit mentiuni specifice la sare; in alte surse nu se spune nimic):

Dr. Spock – editia revizuita in 2004

« Gatiti cerealele cu putina sare de mare sin u folositi sare la masa. Singurul avantaj al sarii de masa este acela ca este imbogatita cu iod, un mineral esential. Plantele variaza in continutul lor de iod ; legumele marine sunt foarte bogate in acest element. Substituentii pentru sarea de mare sunt sosul de soia, miso si semintele de susan prajite, amestecate doar cu putina sare. Aportul excesiv de sare poate contribui la pierderile de calciu deoarece favorizeaza eliminarea calciului la nivel renal. »

Condimente si sosuri dietetice – de Ileana Serbanescu Berar, carte din 1988

« In alimentatia obisnuita a omului sanatos sunt necesare 10 pana la 15 g de sare pe zi. Sarea de bucatarie (alimentara) contine 90-97% clorura de sodiu. O alimentatie obisnuita, la care nu se mai adauga sare, aduce aprox. 2-4 g de clorura de sodiu pe zi din alimentele care o contin. Necesarul de sare zilnic difera in functie de varsta, munca depusa, starea fiziologica, eforturile fizice, temperatura corpului si a mediului ambiant etc.

Nou-nascutul, de regula, se hraneste numai cu lapte matern. Puericultura are la baza principiul ca inima si laptele de mama nu pot fi inlocuite cu nimic. Copiii hraniti cu lapte matern s-au dovedit mai sanatosi si mai bine dezvoltati decat cei hraniti artificial. Sarea pe care o contine laptele de mama este de 0.5-0.8 g la litru de lapte.

Copilul intre 6 luni si un an are nevoie de aproximativ un gram de sare pe zi.

La copilul anteprescolar (1 pana la 3 ani) creste cerinta organismului de clor si sodiu, fiind acoperita prin adaugarea, in mancare, de sare de bucatarie in cantitate de aproximativ 1,5 g/zi. La aceasta varsta necesarul de clorura de sodiu se apreciaza la 0,05 g/kg corp/zi. [...] In practica zilnica aceasta cantitate este masurata cu varful de cutit (care contine aprox. 0,25 g), adica se adauga in mancarea copilului de doua sau trei ori pe zi cate un varf de cutit de sare, daca medicul nu are obiectii. »

www.wholesomebabyfood.com

Using spices and herbs in your baby's foods is a great way to offer interesting flavors without the use of sugar or salt. While it is never recommended to add sugar or salt to baby's food, we always advocate adding some things to "spice up" or flavor your baby's food.

The truth is, adding salt to baby food may be dangerous. Not only is adding salt to baby food possibly dangerous, it is just not necessary.

Your baby has a fragile system and the kidneys are one of the most fragile. Baby's kidneys are unable to process a high amount of added salt. Too much salt from sources other than natural foods like veggies and fruits, breast milk and/or formula may damage baby's kidneys and possibly even cause brain damage.

(http://www.wholesomebabyfood.com/saltinbabyfood.htm)

www.nhs.uk

When you start introducing solid foods, remember not to add salt to the foods that you give to your baby because their kidneys cannot cope with it. You should also avoid giving your baby ready-made foods that are not made specifically for babies, such as breakfast cereals, because they can also be high in salt.

Lots of foods that are produced for children can be quite high in salt, so it is very important to check the nutritional information before you buy. The salt content is usually given as figures for sodium. Food that contains 0.6g of sodium, or more, in a 100g is a lot, and foods with 0.1g, or less, in a 100g, is a little.