Noile provocari dupa varsta de un an!

Pe la un an si doua luni, Sofiuta noastra a inceput sa mearga. Mamaaa, sa te tii !! Dupa faza de sprijinit si tinut copilul de sub-brat, am reusit sa ne « desprindem » cu totul si sa mergem bine pe la un an si 4 luni. Desigur, o data cu aceasta etapa au venit si alte provocari, dupa cum toata lumea care are copii stie...

Una din «problemele» care vin o data cu apropierea varstei de doi ani este cea a « crizelor » pe care le fac copiii. De fapt, nici nu stiu bine cum sa le numesc (termenul cel mai uzual in romana este cel de criza, din pacate), avand in vedere ca de fapt sint manifestari normale in situatia unei fiinte umane care inca nu-si cunoaste suficient de bine lumea, mediul, care nu se poate exprima prin limbaj si care e in plina dezvoltare... De cele mai multe ori, cand incerc sa ma pun in papucii copilului meu care face o criza (nu reusesc intotdeauna, evident) imi dau seama cat de frustrante pot fi anumite situatii pentru ea si, implicit, cat de important e sprijinul pe care i-l da copilului adultul cu care se afla atunci.

In orice caz, e un subiect care in jurul nostru nu e neaparat inteles cu adevarat – multi adulti considera ca un copil care face crize, se arunca de pamant, se intinde pe jos, da din picioare, plange si tipa isteric etc. este un « copil rau ». Personal, nu cred asta. Si nici nu cred ca e « prost crescut ». Recomand oricarui adult care nu intelege asemenea manifestari la un copil sa incerce sa se imagineze pe sine in locul lui, avand situatia lui concreta si limitarile varstei, si sa incerce sa citeasca apoi despre asta – desigur, avand grija ce anume alegem sa citim...

Trebuie sa intelegem ca intre un an si doi ani (deocamdata ma refer numai la varsta asta pt ca noi prin asta trecem si « stim mai multe » din experienta...) copilul inca isi dezvolta abilitati manuale, inca poate nu stie sa prinda bine obiecte, inca nu si-a format limbajul, inca isi cauta echilibrul in noua pozitie bipeda etc. etc. Toate aceste lucruri implica o serie de experiente pe care el le are, toate fiind experiente de invatare si de testare a propriilor limite si a limitelor mediului in care creste. Un copil poate deveni frustrat atunci cand de exemplu nu reuseste sa manance cu furculita/lingurita pentru ca inca nu are suficient exercitiu si dexteritate pentru asta. Si poate ca un alt lucru – de exemplu adultul care incearca sa-i bage mancarea in gura cu alta lingurita – ii declanseaza o « criza » pentru ca de fapt el incearca sa invete sa manance dar adultul interfereaza cu acest proces din simplul motiv ca doreste sa se asigure ca bebe chiar va manca ceva, sau poate nu are rabdare/capacitatea sa-l vada murdarindu-se, sa vada mancarea cazand pe jos, in poala, pe haine etc. Ah, uneori este dificil...

Pe un site romanesc am gasit urmatoarea explicatie :

Claire B. Kopp, profesor de psihologie comportamentala aplicata la California's Claremont Graduate University, atribuie o mare parte a problemei dezvoltarii neuniforme a limbajului.

„Bebelusii incep sa inteleaga mult mai multe dintre cuvintele pe care le aud, insa aptitudinile lor de a le exprima sunt atat de limitate“, spune ea. Cand copilul nu poate exprima ce simte sau ce doreste, ii creste frustrarea. (http://www.desprecopii.com/info-id-1075-nm-Crizele-de-isterie-ale-copilului.htm)

Pe un site american autorii spuneau ca aceste crize se intampla mai ales in jurul varstei de 2-3 ani, atunci cand copilul isi formeaza propria identitate si isi dezvolta perceptia de sine – adica se constientizeaza pe sine ca entitate diferita de mama/tata, de mediul sau, ca individ.  De multe ori, crizele se intampla atunci cand spunem « nu » si pot fi cauza unor strategii de educatie inconsecvente ale parintilor ( de ex, fara reguli clare). Parintele trebuie sa invete sa fie echilibrat pentru a-l invata pe copil sa treaca de aceste manifestari cu bine.

Sfaturi pentru parinti :

1.       Invata sa faci fata propriei manii, sa te linistesti singur cand te enervezi (ca adult).

2.       Distrage atentia copilului, sugereaza-i altceva.

3.       Fii prompt si concis in ce priveste disciplina (de ex. ia copilul si du-l in alta camera, stai cu el acolo cateva minute pana se linisteste).

4.       Incearca sa gasesti motivul pentru care copilul face/a facut o criza (de ex. ca sa atraga atentia).

5.       Evita sa-l faci pe copil sa-i fie rusine ca a facut o criza.

6.       Invata-ti copilul ca exista diferite nivele de intensitate a maniei, ca furia este o emotie complexa.

7.       Traseaza limite clare si asteptari in ce priveste gestionarea furiei, care sa fie potrivite varstei copilului.

8.       Observa si apreciaza comportamentul pozitiv al copilului.

9.       Comunica mereu deschis cu copilul.

10.   Invata-ti copilul sa fie intelegator si sa empatizeze atragandu-i atentia asupra efectelor actiunilor sale.

(http://www.ext.colostate.edu/pubs/consumer/10248.html)

Adevarul e ca este greu de tot pentru un adult sa inteleaga dar mai ales sa reactioneze la asemenea manifestari intr-un mod benefic pentru copil. Sint adulti care reusesc fara probleme, poate si pentru ca au o fire mai calma, dar sint adulti care se enerveaza si ei, isi pierd rabdarea, uneori chiar lovesc copilul. Cred ca e lucrul cel mai rau pe care-l putem face intr-o astfel de situatie si ultimul lucru care care orice copil are nevoie intr-un astfel de moment !! E ca si cand, atunci cand noi avem o problema si incepem sa plangem, cel/cea de langa noi se enerveaza si ne condamna ca plangem si ne respinge, cand noi de fapt avem nevoie poate doar de o imbratisare sau o consolare ca sa ne revenim. Dar si capacitatea unui adult de-a oferi dragoste si intelegere este adesea foarte limitata... ne-am intrebat vreodata de ce ? Am incercat sa ne vedem putin pe noi insine si sa fim atenti la cum reactionam in general la problemele celor din jur ? Sa vedem cat sintem de empatici ? Asa cum facem cu alte persoane adulte asa vom face si cu copilul nostru-sau poate mai rau, pentru ca el inca nu vorbeste sau nu vorbeste destul de bine!! Dar noi, care se presupune ca avem auto-control, discernamant, capacitatea de-a gasi explicatii si solutii pentru situatii etc.etc., sintem cei care detin, in aceste momente de criza, absolut toata energia – pozitiva sau negativa – care poate transforma situatia in ceva mai bun sau ceva mai rau, atat pentru noi cat si pentru copil.

Cred ca tine de fiecare adult care interactioneaza cu un copil la aceasta varsta sa se straduiasca, sa depuna efort pentru a cunoaste problema, pentru a intelege comportamentul copilului si pentru a lucra asupra sa ca sa devina mai empatic si mai calm, ca sa poata fi un ajutor pentru copil si nu inca un factor de stres. Practic, nu acesta e rolul nostru de indrumatori in dezvoltarea copilului ? Si stiti ca de cele mai multe ori – si acum cu atat mai mult - exemplul personal este esential in educatie. Si iata cum a avea un copil ne ajuta, din nou, sa ne dezvoltam ca adulti, ca fiinte, sa crestem si noi o data cu copilul nostru... Daca vrem, bineinteles.

Ca de obicei, as putea continua pe aceasta tema, insa ma voi opri pentru a lasa loc unui text pe care il consider foarte relevant si util, simplu si direct, cu informatii esentiale. Repet, fiecare adult trebuie sa-si gaseasca propriile resorturi interioare pentru a putea fi acolo pentru copil. Recomandarile pe care le primim sint importante, dar cred ca nu vor functiona daca noi nu constientizam, in primul rand, care sint aspectele ce tin de noi la care trebuie sa lucram, si daca nu ne straduim sa fim mai buni pentru copilul nostru.

Parintii pot invata sa se calmeze, sa traseze reguli clare, sa observe si sa aprecieze comportamentul pozitiv al copilului, sa-l invete pe acesta ce inseamna intelegerea si empatia. Toti cei care sintem parinti sau ne implicam in cresterea copiilor jucam un rol vital in vietile lor invatand sa fim cei mai buni parinti/ingrijitori posibili.  Daca un parinte/ingrijitor poate sa-si gestioneze reactiile in cazul unei crize a copilului, atunci va reusi sa faca fata multor alte situatii in fata carora va fi pus ca parinte. (http://www.ext.colostate.edu/pubs/consumer/10248.html)

Iata cateva extrase (in traducere proprie) din materialul mentionat, pe care l-am gasit pe internet, cautand resurse si informatii privind acest subiect :

Nu consider crizele temperamentale ca fiind "comportamente-problema", ci un mod normal si sanatos de eliberare a stresului si frustrarii. Subiectul a fost cercetat si se arata ca plansul si furia au efecte benefice, deoarece ajuta la eliberarea tensiunilor, tensiune arteriala joasa, eliminarea substantelor asociate stresului din corpul nostru prin lacrimi, astfel readucand la echilibru chimic corpul nostru. Un studiu interesant arata ca adultii sanatosi plang mai mult decat cei care sufera de ulcer. Copiii asadar nu ar trebui sa fie niciodata pedepsiti sau descurajati pentru ca plang sau se infurie.

Crizele temperamentale sunt foarte obisnuite la copii de cca 2 ani, mai ales daca sint obositi intr-o anume zi. Nu toti copiii de 2 ani dorm in timpul zilei. In timpul tranzitiei catre zile fara somn de dupa-amiaza, ei au uneori o perioada cand devin foarte obositi dupa-masa. Acest lucru ii face sa nu-si mai poata reprima emotiile, astfel incat cel mai neinsemnat lucru poate determina o "criza". Totusi, cauzele profunde ale crizelor sunt de obicei frustrarile acumulate, temerile si alte suparari. Asadar ma indoiesc ca lipsa somnului de zi poate fi o cauza... Un copil obosit (fara stres acumulat) ar cadea pur si simplu de somn si nu si-ar mai consuma energia plangand sau tipand. Faptul ca tipa sau plange arata ca are tensiuni de eliberat.

Recomand, asadar, sa incercati sa vedeti daca exista vreun stres neobisnuit in viata copilului dvs. Are vreo situatie cotidiana stresanta? A trecut prin vreo schimbare recent? Va chinuiti sa-l invatati sa faca la olita si nu reusiti? Are un frate/o sora mai mic/a si se simte amenintat? S-a intamplat ceva care l-a speriat? 

S-ar putea, de asemenea, sa fie o faza de dezvoltare. Copiii de 2 ani au nevoie de oportunitati sa faca lucruri singuri si sa-si ia propriile decizii uneori. Ei devin foarte frustrati cand nu li se permite aceasta autonomie. Poate copilul dvs. a devenit frustrat pt ca incearca sa stapaneasca noi abilitati. Cercetarile arata ca plansul si crizele accentuale preced de multe ori dobandirea de noi abilitati. O alta posibilitate e ca fiul/fiica dvs. se uita prea mult la TV sau la proiectii video. Ele pot fi o sursa de stres, suprastimulare si teama pt copiii mici (personal, consider ca un copil de 2 ani e prea mic pentru a se uita la TV). Abordarile punitive pentru disciplinare pot de asemenea sa cauzeze crize. Surprinzator este ca la fel se poate intampla si cu folosirea recompenselor, atunci cand copilul se simte prea controlat. Recomand o abordare non-autoritara. Si finalmente, aveti grija sa-i oferiti copilului dvs. momente linistite, libere, pe parcursul zilei, fara prea multe activitati structurate sau tranzitii.

Cu toate acestea, chiar si parintele cel mai bun, cu abordari non-autoritare, poate avea copii care fac crize. Acest lucru nu inseamna ca faceti ceva rau. Copiii inteligenti, sensibili, creativi sunt afectati puternic de suparari, schimbari si frustrari, chiar si atunci cand noi, adultii, le consideram minore.  Reactiile lor emotionale intense sunt normale. Eu ma ingrijorez mai mult de copiii care sunt linistiti si docili, care plang si se enerveaza rar.

Atunci cand copilul face o criza despre un eveniment nesemnificativ (de ex, ca ungeti felia de paine cu unt pe partea gresita), ei folosesc probabil evenimentul ca pretext pentru a plange sa-si elibereze stresul acumulat. De obicei, aceasta nu are legatura cu evenimentul care a declansat criza sau plansul. Eu numesc acest lucru "fenomenul biscuitelui rupt". Si noi, adultii, avem zile "cu biscuiti rupti". Ati izbucnit vreodata in lacrimi din senin, dintr-un motiv nesemnificativ, atunci cand deja va simteati coplesit si stresat? Asta e ceea ce se intampla adesea cu copiii-lucru care pare ca si o reactie exagerata sau o incercare de manipulare a adultilor. De obicei, nu e cazul. Ei pur si simplu incearca sa-si elibereze stresul. 

Copiii se simt in siguranta cand pot sa planga si sa se enerveze si simt ca sint acceptati si iubiti, chiar si asa. De aceea parintii au impresia ca atunci copiii lor sint mai rai! Astfel de situatii arata ca un copil se simte in siguranta. Copiii au nevoie de cel putin o persoana cu care sa-si elibereze emotiile cele mai intense. E cel mai bine daca aceasta persoana poate accepta copilul indiferent de ce simte el si sa nu incerce sa-l opreasca din plans. Cu cat un copil poate plange mai mult acasa, cu atat vor fi mai putine sanse ca el sa faca o criza in public. 

Recomand sa stati cu copilul dvs. in timpul crizelor. Sa coborati la nivelul sau, sa-i oferiti atentia si dragostea dvs. Tineti-l in brate daca va lasa. Nu-l lasati sa loveasca pe cineva si faceti-l sa inteleaga de ce.  Spuneti-i ca-l intelegeti. Reflectati-i sentimentele: 'Esti foarte suprarat(a), ai avut o zi dificila.' Spuneti-i ca e bine daca plange. Trebuie sa se simta asigurat(a) ca e iubit(a) mereu, chiar daca e suparat(a) sau plange. Nu incercati sa il/o faceti sa vorbeasca in loc sa planga, caci nu va fi de ajutor. Limbajul si emotiile sunt procesate in parti diferite ale creierului. Daca plange, trebie sa planga, iar lucrul cel mai util pe care-l puteti face e sa fiti cu el si sa-i aratati acceptarea si dragostea dvs. Criza va trece si veti gasi un copil mai relaxat, eliberat, care poate ca va dori sa se cuibareasca in bratele dvs. Copiii care au plans si s-au enervat cat de mult au vrut (avand sprijin si dragoste) dorm in general mai bine si se trezesc mai tarziu, senini si alerti.

Aletha Solter, http://www.awareparenting.com/answer15.htm

Copiii

Am gasit azi cateva versuri, in deschiderea unei carti interesante. Iata-le, cu tot substratul lor extraordinar...Incerc o traducere din engleza:

Despre copii

de Khalil Gibran

Copiii vostri nu sunt copiii vostri.
Sunt fiii si fiicele chemarii vietii la viata.
Vin prin voi, dar nu din voi.
Si chiar daca sunt alaturi de voi, nu va apartin.
Puteti sa le daruiti dragostea, dar nu si gandurile voastre.
Caci ei au propriile lor ganduri.


Le puteti adaposti corpurile, dar nu si sufletele
caci sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine,
pe care n-o puteti vizita nici macar in vis.
Va puteti stradui sa fiti ca si ei, dar nu incercati sa-i faceti ca voi.
Caci viata nu merge inapoi si nici nu zaboveste la ziua de ieri.


Voi sunteti arcurile din care copiii vostri sunt trimisi ca sageti vii.
Arcasul vede semnul pe calea infinitului
si va indoaie cu puterea Lui pentru ca sagetile Lui sa zboare usor si departe.
Lasati arcasul sa va indoaie intru bucurie;
Caci asa cum El iubeste sageata care zboara
la fel iubeste si arcul care e fix.


**

On Children

by Kahlil Gibran

Your children are not your children.

They are the sons and daughters of Life's longing for itself.

They come through you but not from you,

And though they are with you, yet they belong not to you.

You may give them your love but not your thoughts.

For they have their own thoughts.

You may house their bodies but not their souls,

For their souls dwell in the house of tomorrow,
which you cannot visit, not even in your dreams.

You may strive to be like them, but seek not to make them like you.

For life goes not backward nor tarries with yesterday.

You are the bows from which your children as living arrows are sent forth.

The archer sees the mark upon the path of the infinite,
and He bends you with His might that His arrows may go swift and far.

Let your bending in the archer's hand be for gladness;

For even as He loves the arrow that flies,
so He loves also the bow that is stable.

Copila mea a implinit un an!

Asta inseamna ca sint mamica de un an de zile incoace! Pe 1 iunie 2010, nasteam. A propos de asta, mi-a trebuit un an ca sa realizez ce importanta e nasterea si cat de complexa este, atat ca act in sine cat si ca semnificatii, implicatii, impact asupra ta si a copilului si a familiei. Sa inteleg cat de importanta e sarcina, ce mult conteaza tot ce se intampla in aceste perioade, care practic creioneaza fundalul pentru ceea ce va fi viata unui nou om.

Cum se face ca abia acum am dat peste niste materiale foarte utile in acest sens, nu stiu. Cert este ca le-am gasit - desi pt Sofia acum e prea taziu, ea s-a nascut cu cezariana si asta este... Suportam consecintele... -care, a propos, uneori sint foarte greu de explicat sau de corelat cu experienta nasterii. Si cum nu oricine crede ca exista o legatura (de cele mai multe ori invizibila) intre sarcina-nastere si anumite manifestari, comportamente, stari din primii ani de viata ai copilului, uneori e greu si pentru tine ca mama sa le intelegi in "adevarata" lor semnificatie. De exemplu, Sofiei ii este foarte frica (sau, ma rog, se panicheaza grozav si n-o mai opresti din plans) atunci cand trece printr-un spatiu inchis si intunecat, cu lumini gen spot din loc in loc. Prima oara cand am observat acest lucru a fost intr-un hotel din Ungaria - avea vreo 2 sau 3 luni. Acuma, la un an, a avut aceeasi reactie la un spatiu similar, tot un hol de hotel, plus camera in care trebuia sa stam si in care abia am reusit s-o facem sa doarma. Nu stiu de ce, eu una cred ca experienta parcurgerii unui astfel de spatiu ii aminteste de modul cum s-a nascut, care cu siguranta nu a fost deloc placut...
Uite ca dupa acest an de zile am invatat si eu, ca mama, o serie de lectii (cea legata de nastere e doar una din ele) despre viata, oameni, cresterea copiilor, spiritualitate, rabdare, dezvoltare, conexiuni, dragoste, intelegere etc.etc, si despre mine insami.

Dar ca sa revin la copil - ca despre ea vreau sa vorbesc, nu asa de mult despre mine - daca ar fi sa fac un bilant la un an, as include:

• alaptatul - pentru Sofia, este cu siguranta cel mai important lucru pe lume, nu cred ca l-ar da pentru nimic, iar de vreme ce noi nu am folosit biberon sau suzeta, mama (adica eu) este vesnic lipita de copil si copilul de san! Dupa un an, incep sa ma lovesc de privirile si remarcile uimite ale lumii: "Cum, inca mai alaptezi la varsta asta?" - de parca as face un sacrilegiu... si credeti-ma ca e foarte nasol...
• miscarea - Sofia inca nu merge singura, dar este foarte ... miscatoare! Se taraste de zor peste tot unde poate, inclusiv prin parcuri, pe iarba, pe gresia rece, sub privirile mele ingrozite... Adevarul e ca eu i-am dat mereu "libertate de miscare" si tin foarte mult la chestia asta, asadar trebuie sa invat sa trec peste faptul ca nu poarta un pantalon decat o zi, dupa care hainele merg la spalat... Ea e un copil care, oricum ai face, nu sta locului o secunda decat foaaarte greu. Se agita si cand suge, si cand mananca, cand face baie etc. Exceptia e cand doarme. Atunci ne linistim si noi, ca in rest activitatea ei ne tine ocupati! Si exploreaza tot ce poate, orice loc in care poate ajunge!
• veselia si sociabilitatea - deja dinainte de un an am inteles cu totii ca Sofia e o fire foarte vesela si foarte sociabila. Cel mai mult se bucura atunci cand e inconjurata de multa lume-atunci e in elementul ei. Dar oricum, in general, este mereu zambitoare si bucuroasa, le rade oamenilor pe strada si striga dupa ei, te provoaca la joaca si e foarte incantata daca ii raspunzi. Se mai intampla sa nu zambeasca, dar numai daca e foarte concentrata la ceva anume sau daca e mirata de ceva ce vede. Atunci are o mutra foarte draguta si isi strange gurita intr-un anume fel, tot asa de dragut ca si zambetul ei!
• mancatul - noi nu am avut nici o problema in diversificare si nu ne putem plange ca Sofiuta nu mananca sau face mofturi. E adevarat ca uneori selecteaza doar anumite mancaruri, dar cu siguranta nu ar muri de foame daca ai lasa-o singura cu mancarea undeva in zona... Si cel mai bun mod s-o faci sa manance e sa mananci in fata ei sau sa stai cu ea la masa, atunci cu siguranta i se va face pofta! Si vrea sa incerce orice, se serveste singura, pune mana pe tot, pune orice in gura, arunca mancarea care n-o intereseaza, uneori are tendinte de-a culege ce-a aruncat (poate ca s-a razgandit...). Cu siguranta nu va refuza niciodata: mamaliga, banana, marul, supa de carne.
• vointa - ei bine, pe cat de vesela si de draguta, pe-atat de hotarata! Stie exact ce vrea si daca nu obtine lucrul respectiv, sa te tii!! Incep toate manifestarile posibile de opozitie si trebuie sa fii foarte rabdator si calm si creativ ca sa-i faci fata fara furie sau tipete. Faza cu distragerea atentiei sau oferirea unui alt obiect acceptabil functioneaza numai pana la un punct cu fata noastra... 

Poate ca am descris de fapt un copil, orice copil care a ajuns la nobila varsta de un an. Din ce mai citesc ajung la concluzia ca multe din manifestarile Sofiei se regasesc la copiii de varsta asta in general. Oricum, punctele de mai sus o caracterizeaza cu siguranta cel mai mult si mai mult. A, si mai e ceva: ii place muzica. Reactioneaza imediat la muzica, incepe sa se miste, danseaza, uneori fredoneaza si ea, e foarte draguta-si face asta cam de la 10 luni. Avem deja o serie de jucarii "de facut muzica" :)

Si cum am sarbatorit-o pe Sofia? Pe de o parte, cu prietenii ei (si prietenii mei, mamicile+taticii respectivi), Matei, Ana, Sonya, Dalia, Alex, care ne-au vizitat chiar de 1 iunie si carora le multumim pentru prezenta si pentru cadouri! Si promitem ca data viitoare o sa ne pregatim mai bine si ca Sofia n-o sa ma doarma cand ii vin musafirii ...

Apoi am avut o reuniune de familie (partiala), la care am mai sarbatorit putin si i-am oferit Sofiei posibilitatea sa-si aleaga elementele cele mai importante pentru viata ei (conform unei traditii mai din sud). A ales, desigur, simbolul alpinismului (o carabiniera), apoi bancnota de euro si ... un ruj de buze! Avem si poze ca sa dovedim!! Interesting choice, isn't it?

Cam asa a trecut si momentul zilei de nastere, dupa care am plecat in lunga noastra calatorie europeana... dar despre asta in episodul urmator!!

Despre dezvoltarea copilului in primii ani de viata

Am inceput sa citesc atent cartea lui Bernard Lievegoed, Phases of Childhood. Growing in Body, Soul and Spirit, editie extinsa si re-editata (prima publicare a fost in 1946!). Olandezul are o abordare foarte interesanta, bazata pe principiile lui Rudolf Steiner, iar modul cum prezinta dezvoltarea copilului si intreaga aceasta carte au fost si probabil ca mai sint elemente de baza in scolile si in pedagogia Waldorf.

Probabil ca nu toata lumea intelege, accepta sau e de acord cu principiile spirituale si pedagogice din Waldorf, insa mie personal mi se par cel putin acceptabile si a citi aceasta carte este cu siguranta util pentru un parinte. Pentru mine, face parte din intentia de-a aduna informatii din surse cat mai diverse despre cresterea si dezvoltarea copilului.

Redau aici cateva extrase referitoare la prima perioada de viata. Voi incerca sa revin cu altele despre dezvoltarea limbajului si a mersului etc., pe masura ce lecturez si ma intereseaza, desigur, perioadele prin care trece micuta mea acum.

**

La un copil, cea mai importantă funcţie a conştiinţei este percepţia. Aceasta este parte a abandonului necondiţionat al copilului. [...] Percepţia nu este nicidecum un proces pasiv..., ci e o activitate centrată pe interesul în lumea din afară.[...]

Se poate spune că în prima sa perioadă de viaţă, copilul e un organ de simţ în care dorinţa (voinţa) e activă.

...

Supunerea copilului în faţa lumii exterioare are o forţă comparabilă – la o vârstă mai târzie - doar cu supunerea totală a unei persoane religioase. Această abandonare creativă face copilul să devină o fiinţă dedicată imitării. Tot ce se învaţă în prima etapă a vieţii se învaţă prin imitare. Aceasta se întâmplă la diferite nivele de intensitate, în funcţie de caracterul, tipul şi temperamentul copilului, dar în principiu viaţa spirituală a copilului se dezvoltă astfel în această primă perioadă.

Imitarea are un efect mult mai puternic decât doar de-a face ecou limbajului sau de-a copia anumite activităţi în joacă. Chiar înainte de-a fi capabil de aceasta, copilul asimilează foarte mult din mediul său; se poate ajunge chiar la o concluzie plină de paradox: cu cât un copil percepe în mod mai puţin conştient ceea ce există în jurul lui, cu atât acele percepţii îi penetrează sufletul mai mult. Înainte de-a fi capabil să-şi conştientizeze percepţiile şi să le asimileze făcându-le ale lui, impresiile sunt cele mai profunde şi pot ajunge la cele mai adânci niveluri inconştiente ale sufletului. Ele rămân acolo, formând fundaţia pentru experienţele mai conştiente ce vor urma.

...

În timpul primei perioade de dezvoltare, părinţii au o responsabilitate foarte mare faţă de copilul lor. Motivul este chiar faptul că lucrurile care nu sunt experimentate în mod conştient de copil îi vor influenţa, mai târziu, anumite stări, sentimente sau comportamente.

Copiii al căror suflet este complet deschis către lume nu doar vor percepe acţiunile tatălui lor când acesta se întoarce iritat şi pleacă din casă, dar vor asimila şi conţinutul moral al unor astfel de gesturi; toate acestea rămân în subconştientul lor. Dacă o persoană trece prin viaţă având o încredere neştirbită în bunătatea lumii ca fundaţie a propriei vieţi spirituale, în ciuda oricăror chinuri, sau dacă dimpotrivă, este plină de suspiciuni şi nu se poate bucura de viaţă, deşi totul se întâmplă aşa cum îşi doreşte, acestea sunt lucruri care pot fi în foarte mare măsură influenţate de mediul pe care părinţii îl creează în jurul copilului în primii săi ani de viaţă.

Din punctul de vedere al dezvoltării sale, copilul e influenţat de oamenii din jurul său prin ceea ce sunt aceştia, prin modul cum ei îşi exprimă încrederea pe care au dobândit-o şi prin moralitatea acţiunilor lor.

Pentru un copil este cu totul nesemnificativ când un adult îngână nimicuri cu o voce dulce şi copilărească, iar apoi se întoarce pentru a discuta alte lucruri, mai importante. Orice persoană care stă cu copilul ar trebui să fie cu acesta cu un interes total şi manifestând o mare căldură, respect total şi voinţa morală de a ajuta această mică fiinţă în drumul său prin viaţă. În primul an de viaţă, copilul, care în mod aparent nu înţelege nimic, asimilează intens conţinutul spiritual profund al mediului său.

Extras din Phases of Childhood – Bernard CJ Lievegoed (pag.56-58). Traducere proprie

Fetita mea a facut 9 luni

Scriu acum despre o perioadă mai îndelungată. Am fost puţin leneşă şi am rămas în urmă cu împărtăşirea experienţelor mele de proaspătă mămică...Randurile de mai jos sunt scrise in martie 2011.

Ei bine, am trecut de luna a şasea, deci şi de pragul diversificării, apoi am trecut peste o iarnă destul de dificilă şi uite că facem cunoştinţă cu prima noastră primăvară!

Sofia este acum sănătoasă şi voioasă, foarte activă şi veselă mai tot timpul, iar eu abia mai prididesc cu umblatul după ea – literalmente, fata asta ar merge peste tot, dacă ar putea! Noroc că încă e în patru labe - abia s-a ridicat în picioare şi nu ştie să meargă. Am descoperit aşadar, treptat, câteva lucruri importante din viaţa unui bebe: cum e să începi să înţelegi ce spune lumea, să te mişti de unul singur de colo-colo, să-ţi lărgeşti spaţiul de acţiune şi câmpul vizual, să stai şi tu la masă cu ceilalţi, în scăunelul tău şi să începi să te joci de-adevăratelea! Şi multe altele, pe lângă astea...

Timpul meu de reflecţie a devenit tot mai puţin, aşadar, însă şi acest lucru se întâmplă cu un scop, nu-i aşa? În deja clasica „Mama şi copilul” scrie că unei femei îi trebuie 9 luni ca să devină mamă, iar unei mămici 9 luni ca să redevină femeie... De vreme ce Sofia a împlinit nouă luni pe 1 martie, mi se pare normal să încep să-mi revin şi eu la starea dinainte de naştere. Mă rog, acesta e un fel de-a spune, căci experienţa unei sarcini şi a unei naşteri, precum şi primele luni din viaţa copilului te schimbă într-o aşa măsură încât îţi e greu şi ţie să te recunoşti, uneori. Pentru că acum eşti şi femeie şi mamă, iar calitatea şi responsabilitatea de mamă sunt acolo „pe veci”!

Eu una am senzaţia că am trecut de o perioadă, într-adevăr, grea, poate cea mai grea din anumite puncte de vedere, iar faptul acesta mi-a dat ideea de-a face o nouă secţiune pe blog, una despre cam ce te poate aştepta în aceste prime luni după ce ai născut. Cred că, oricât de mult s-ar pregăti pentru perioada asta, o femeie nu va fi niciodată suficient de pregătită, de fapt... Vreau să spun că mereu pot exista surprize şi la capitolul acesta suntem destul de puţin capabili să influenţăm lucrurile. Tot ce putem face este să fim psihologic şi sufleteşte deschise şi răbdătoare şi calme. Să ne conservăm energiile pentru ceea ce este cel mai important acum: copilul pe care l-am născut. Şi e uimitor cum vom fi ajutate, dacă reuşim să gândim astfel. Dar trebuie să recunosc că nu e deloc uşor... Nu ştiu eu în ce măsură am reuşit sau nu, dar am avut momente şi perioade foarte dificile.

O dată cu venirea iernii, am reuşit să ne molipsim de viroze sau gripe de 2 ori, toţi trei pe rând... şi asta ne-a ţinut în starea de boală sau cvasi-boală aproape două luni întregi: decembrie şi ianuarie. Se pare că Sofia ar fi făcut şi o formă uşoară de rubeolă (lucru pe care încă mai trebuie să-l probăm cu analize de sânge), ocazie cu care a avut şi colici groaznice (asta ca să vedem şi noi cum e să aibă copilul colici – credeam că am scăpat?) şi tot atunci se pare că a făcut o mică alergie la mâncare-probabil la ou... Prima stare febrilă (care de fapt s-a dovedit a fi sub-febrilă şi lipsită de interes pentru medici...) a avut-o când i-au ieşit primii dinţi, cei de jos, chiar în prima săptămână din decembrie. Agitaţie, prima noapte nedormită din cauza asta, monitorizare, comprese etc. etc. A doua zi era deja mai bine... Nici o problemă, a urmat runda 2 nu peste mult (cu 3 zile de febră între 38 şi 39), care a fost mult mai dură şi absolut epuizantă pentru noi – a trebuit să chemăm în ajutor bunicii şi să ne organizăm cât de bine posibil pentru a nu irosi nici un strop de energie. Noroc cu homeopatia şi cei care ne-au călăuzit în domeniu (inclusiv cartea Michaela Glockler, Wolfgang Goebel - Cresterea si ingrijirea copilului. Practici terapeutice alternative. Ghid medical si pedagogic), învăţându-ne că febra nu este chiar un duşman şi că organismul uman învaţă din fiecare boală – până la ultima celulă! Acum îmi revine în minte ce spune Capra despre celule în Conexiuni ascunse... dar în acele momente, din păcate, aproape orice bibliografie era ştearsă din memoria mea obosită...Iar uneori, pentru a internaliza e nevoie de mai mult decat o simpla lectura.

În fine, dincolo de toate astea, cel mai greu mi s-a părut să nu pot ieşi afară din casă decât maxim o oră în unele zile, să nu mă pot bucura din plin de zăpadă, căci pentru mine iarna e mai plăcută decât vara... Fiind o persoană activă, am găsit extrem de greu să stau atâta timp în casă, să nu fac mişcare deloc (comparat cu modul meu de viaţă obişnuit, ce mi s-a întâmplat acum este ca şi când ai lega aripile unei păsări), lucru pe care îl simt în fiecare fibră a corpului meu... În schimb, sînt bucuroasă că am scăpat fără probleme mai mari, că Sofia este bine şi am cu atât mai multă motivaţie să-mi recapăt tonusul cât de curând. 

Alte cateva fragmente din Jean Liedloff * Some more fragments from Jean Liedloff

Am reusit sa mai selectez cateva pasaje din Continuum Concept, o carte foarte interesanta pentru cei preocupati de aspectele mai putin evidente si vizibile ale cresterii unui copil si ale dezvoltarii fiintei umane in general. Ajung tot mai mult la concluzia ca a avea un copil pe care il "cresti" este o sansa enorma de a-ti intelege propria evolutie, de-a vedea de unde ti se trag anumite obiceiuri, conceptii, credinte si de-a constientiza diverse lucruri despre propria ta fiinta. Propriul tau copil este o oglinda a ta - nu ca personalitate sau altceva care ii e unic, ci ca om, ca parte din specia umana si chiar dintr-o anumita societate. Poate cand copiii nostri vor fi mari vom intelege si noi de ce suntem cine suntem si cum ne-au influentat, la randul lor, multi factori in perioada copilariei. Pentru cei care vor sa faca asta si sunt interesati sa se cunoasca mai bine, e un proces de profunda chestionare, cautare si constientizare. Si nu e usor!


*
I have managed to choose a few more fragments from The Continuum Concept, a book that will be interesting for those who want to know more about the rather invisible aspects involved in raising a child and in the evolution of man/woman in general. My conclusion of my experiences is more and more one that says how much raising a child shows you who you are, how you have evolved and why and where certain of your habits, beliefs and views come from. Your own child mirrors yourself - not in terms of personality or other aspects that make him/her unique, but as a human being, as a member of the human species and even of a certain society. Maybe when our children become adults we will understand who we really are and why and how different factors have influenced us during our childhoods, respectively. This is a process of deep questioning, searching and understanding. And it definitely is not easy to undergo!

********

În faza ce succede naşterea, nou-născutul se află într-o stare de conştienţă alcătuită numai din senzaţii; el nu are capacitatea de a gândi în sensul de-a raţiona, nu are memorie conştientă, posibilitatea de-a reflecta sau de-a judeca. Am putea chiar spune că nu este conştient, ci mai degrabă sensibil. Când doarme, este conştient de starea lui de bine precum un adult care doarme cu cineva şi e conştient, în somn, de prezenţa sau absenţa partenerului. Când e treaz, e mult mai conştient de condiţia lui, dar într-un mod care în cazul unui adult ar fi totuşi considerat subliminal. În oricare din aceste stări, el este mult mai vulnerabil la experienţele sale decât adultul, deoarece nu există precedent faţă de care să-şi califice impresiile.

Faptul că nu poate simţi trecerea timpului nu e un dezavantaj la copilul aflat în pântec sau în braţe – el se simte pur şi simplu la locul lui (bine), dar pentru un copil care nu e ţinut în braţe, incapacitatea de-a alina orice latură a suferinţei sale prin speranţă (care depinde de sentimentul trecerii timpului) e poate aspectul cel mai nemilos al chinului său. Astfel, plânsul său nu poate nici măcar să cuprindă speranţa, deşi funcţionează ca un semnal menit să aducă alinare. După un timp, când mai trec săptămâni şi luni şi conştienţa copilului creşte, el simte puţină speranţă şi plânsul devine un act aflat în legătură cu un rezultat - pozitiv sau negativ. Dar intervalele lungi de timp când trebuie să aştepte nu se prea îndulcesc o dată cu apariţia sentimentului că timpul trece. Lipsa experienţelor anterioare face ca timpul să pară intolerabil de lung pentru un copil care aşteaptă să-i fie satisfăcută o nevoie.

[…]

Copilul (precum un guru iluminat) trăieşte într-un continuu prezent; copilul ţinut în braţe (ca şi guru) într-o stare de beatitudine; copilul care nu este ţinut în braţe e într-o stare de necesitate vecină cu întunecimea unui univers pustiu. Aşteptările lui sunt foarte actuale şi aşteptările înnăscute, ancestrale sunt acoperite (şi nu modificate sau înlocuite) de cele care se construiesc pe propria sa experienţă. Nivelul până la care cele două categorii de aşteptări ajung să difere determină distanţa care îl va despărţi de potenţialul său înnăscut de-a se simţi bine.

[…] Calitatea conştiinţei sale e foarte diferită de ceea ce va deveni aceasta. El nu-şi poate califica impresiile despre cum sunt lucrurile. Ele sunt fie bune fie rele. […] El nu poate simţi că ‘mama vine imediat’ atunci când aceasta pleacă; brusc, lumea nu mai e bună şi condiţiile sunt de nesuportat. ... Când mama vine la bebeluş, el se simte pur şi simplu bine, la locul lui, în starea în care ar trebui să fie; nu e conştient că ea a fost plecată şi nici nu-şi aminteşte că a plâns. E reconectat cu linia vieţii sale şi mediul său răspunde aşteptărilor pe care le are.

[…] Sentimentul potrivit unui copil ţinut în braţe este cel de bunăstare sau de bunătate în esenţa ei. Singura identitate pozitivă pe care o poate cunoaşte fiind animalul care este se bazează pe premisa că el e ceea ce trebuie să fie, e bun şi este binevenit. Fără această convingere, o fiinţă umană ajunge să-şi piardă încrederea indiferent de vârstă şi devine o persoană care nu se cunoaşte pe sine, nu are spontaneitate şi nici graţie. Toţi copiii sunt buni, dar pot afla acest lucru doar prin reflecţie, prin modul cum sunt trataţi. Nu există nici un alt mod vizibil prin care o fiinţă umană se poate simţi pe sine; nici un alt sentiment nu poate fi folosit ca temelie pentru bunăstare. A te simţi bine (aşa cum trebuie să fii) este sentimentul de bază şi cel mai adecvat speciei noastre pe care un individ ar putea să-l aibă despre sine.

*

In the earliest stages after birth an infant is in a state of consciousness that is all sensation; he has no capacity for thought, in the sense of reason, conscious memory, reflection or judgement. Perhaps he cannot be said to be conscious so much as sentient. Asleep, he is aware of his state of well-being, somewhat as an adult who shares a bed with a mate sleeps aware of the presence or absence of the partner. Awake, he is far more aware of his condition but in a manner that in an adult would still be called subliminal. In either state he is more vulnerable to his experience than an adult, for he has no precedent with which to qualify his impressions.

The lack of a sense of the passage of time is no disadvantage to an infant in the womb or in arms – he simply feels right; but to an infant not in arms the inability to mitigate any part of his suffering by means of hope (which depends on a sense of time) is perhaps the cruelest aspect of his ordeal. His crying, therefore, cannot even contain hope, though it acts as a signal to bring relief. Later, as the weeks and months pass and the infant’s awareness increases, hope is dimly felt and crying becomes an act connected with a result, either negative or positive. But the long hours of waiting are little improved by the dawning of a sense of time. Lack of previous experience leaves time seeming intolerably long for a baby in a state of want.

[…]

The infant (like the enlightened guru) lives in the eternal now, the infant in arms (and the guru) in a state of bliss, the infant out of arms in a state of longing in the bleakness of an empty universe. His expectations are mingling with actuality and the innate, ancestral expectations are being overlaid (not altered or replaced) by those based upon his own experience. The amounts by which the two sets of expectations diverge determine the distance that will separate him from his inherent potential for well-being.

[…] the quality of his awareness is very different from what it will become. He cannot qualify his impression of how things are. They are either right or not right. […] He cannot feel that ‘mother will be right back’ when she leaves him; the world has suddenly gone wrong; conditions are intolerable. […] When his mother does come to him, he simply feels right; he is not aware that she has been away, nor does he remember having cried. He is reconnected to his lifeline and his environment meets his expectations.

[…] The feeling appropriate to an infant in arms is his feeling of rightness or essential goodness. The only positive identity he can know being the animal he is, is based on the premise that he is right, good and welcome. Without that conviction, a human being of any age is crippled by a lack of confidence, of a full sense of self, of spontaneity, of grace. All babies are good but can know it themselves only by reflection, by the way they are treated. There is no other visible way for a human being to feel about himself; all other kinds of feeling are unusable as a foundation for well-being. Rightness is the basic feeling about self that is appropriate to the individuals of our species.

Sarea pt copii * Salt for babies

Am tot ajuns la discutii cu multa lume despre necesitatea de-a pune sare in mancarea copilului, daca nu de altceva atunci "macar pentru gust", "ca sa-i placa mai mult" etc. Eu nu prea stiam mare lucru despre asta, insa am inceput sa ma documentez si am vazut ca nici sarea si nici zaharul nu sunt recomandate copiilor mici. De fapt, nu sunt recomandate in cantitati mari nimanui. Eu am renuntat aproape total la zahar de cativa ani incoace - desi cu dulciurile e mai greu... - iar sarea nu imi e neaparat necesara, dar poate e cel mai bine sa pastrezi un echilibru, nu-i asa?

Iata ce spun cateva surse despre acest subiect (aici am gasit mentiuni specifice la sare; in alte surse nu se spune nimic):

Dr. Spock – editia revizuita in 2004

« Gatiti cerealele cu putina sare de mare sin u folositi sare la masa. Singurul avantaj al sarii de masa este acela ca este imbogatita cu iod, un mineral esential. Plantele variaza in continutul lor de iod ; legumele marine sunt foarte bogate in acest element. Substituentii pentru sarea de mare sunt sosul de soia, miso si semintele de susan prajite, amestecate doar cu putina sare. Aportul excesiv de sare poate contribui la pierderile de calciu deoarece favorizeaza eliminarea calciului la nivel renal. »

Condimente si sosuri dietetice – de Ileana Serbanescu Berar, carte din 1988

« In alimentatia obisnuita a omului sanatos sunt necesare 10 pana la 15 g de sare pe zi. Sarea de bucatarie (alimentara) contine 90-97% clorura de sodiu. O alimentatie obisnuita, la care nu se mai adauga sare, aduce aprox. 2-4 g de clorura de sodiu pe zi din alimentele care o contin. Necesarul de sare zilnic difera in functie de varsta, munca depusa, starea fiziologica, eforturile fizice, temperatura corpului si a mediului ambiant etc.

Nou-nascutul, de regula, se hraneste numai cu lapte matern. Puericultura are la baza principiul ca inima si laptele de mama nu pot fi inlocuite cu nimic. Copiii hraniti cu lapte matern s-au dovedit mai sanatosi si mai bine dezvoltati decat cei hraniti artificial. Sarea pe care o contine laptele de mama este de 0.5-0.8 g la litru de lapte.

Copilul intre 6 luni si un an are nevoie de aproximativ un gram de sare pe zi.

La copilul anteprescolar (1 pana la 3 ani) creste cerinta organismului de clor si sodiu, fiind acoperita prin adaugarea, in mancare, de sare de bucatarie in cantitate de aproximativ 1,5 g/zi. La aceasta varsta necesarul de clorura de sodiu se apreciaza la 0,05 g/kg corp/zi. [...] In practica zilnica aceasta cantitate este masurata cu varful de cutit (care contine aprox. 0,25 g), adica se adauga in mancarea copilului de doua sau trei ori pe zi cate un varf de cutit de sare, daca medicul nu are obiectii. »

www.wholesomebabyfood.com

Using spices and herbs in your baby's foods is a great way to offer interesting flavors without the use of sugar or salt. While it is never recommended to add sugar or salt to baby's food, we always advocate adding some things to "spice up" or flavor your baby's food.

The truth is, adding salt to baby food may be dangerous. Not only is adding salt to baby food possibly dangerous, it is just not necessary.

Your baby has a fragile system and the kidneys are one of the most fragile. Baby's kidneys are unable to process a high amount of added salt. Too much salt from sources other than natural foods like veggies and fruits, breast milk and/or formula may damage baby's kidneys and possibly even cause brain damage.

(http://www.wholesomebabyfood.com/saltinbabyfood.htm)

www.nhs.uk

When you start introducing solid foods, remember not to add salt to the foods that you give to your baby because their kidneys cannot cope with it. You should also avoid giving your baby ready-made foods that are not made specifically for babies, such as breakfast cereals, because they can also be high in salt.

Lots of foods that are produced for children can be quite high in salt, so it is very important to check the nutritional information before you buy. The salt content is usually given as figures for sodium. Food that contains 0.6g of sodium, or more, in a 100g is a lot, and foods with 0.1g, or less, in a 100g, is a little.

Din Jean Liedloff - cum "manuim" copilul ... From Jean Liedloff - how to handle a baby

[...]

The first experiences are predominantly of the body of a busy mother. The movings about are bases for taking up the pace of an active life. The pace becomes a characteristic of the world of living and it is associated always with the cosy rightness of the self, for it is learned in arms.

If a baby is held much of the time by someone who is only sitting quietly, it will not serve him in learning the quality of life and action, though it will keep away negative feelings of abandonment, separateness and much of the worst torment of longing. The fact that babies actively encourage people to treat them to excitement is indication that they expect and require action upon which to develop. A mother sitting still will condition a baby to think of life as dull and slow, and there will be a restlessness in him and frequent promptings from him to encourage more stimulation. He will bounce up and down to show what he wants, or wave his arms to initiate a faster pace in her actions. Similarly, if she insists upon treating him as though he were fragile, she will suggest to him that he is. But if she handles him in a rough and off-hand way, he will thin of himself as strong, adaptable and at home in a vast variety of circumstances. Feeling fragile is not only unpleasant, but it also interferes with the efficiency of the developing child and, later, of the adult.

 **

Primele experiente tin mai ales de contactul cu corpul unei mame ocupate. Miscarile acesteia reprezinta baza preluarii ritmului unei vieti active. Acest ritm devine caracteristica lumii vii si e mereu asociat cu o adecvare placuta a sinelui, deoarece se invata in brate.

Daca un copil e tinut in brate majoritatea timpului de cineva care sta linistit(a), acest lucru nu-l va ajuta sa invete despre calitatea vietii si a actiunii, desi il va proteja de sentimentele negative de abandonare, separare si de chinul groaznic al dorului. Cand copiii incurajeaza oamenii in mod activ sa le provoace stari de exaltare, e un indiciu clar ca asteapta si cer actiuni care sa-i ajute sa se dezvolte. O mama care sta linistita isi va conditiona copilul sa-si inchipuie viata ca fiind plictisitoare si inceata, lucru care-i va provoca acestuia o anume neliniste si il va face sa dea imbolduri pentru a incuraja o mai mare stimulare. Copilul va salta in sus si-n jos pentru a arata ce doreste, sau isi va agita mainile pentru a-i cere un ritm mai rapid in tot ce face. In mod similar, daca ea insista sa-l trateze ca pe o fiinta fragila, ii va sugera ca este astfel. Dar daca se poarta cu el intr-un mod mai abrupt si imprevizibil, el se va simti puternic, adaptabil si natural in circumstante extrem de variate. Sentimentul de a fi fragil nu e doar ceva neplacut, ci si ceva care interfereaza cu dezvoltarea eficienta a copilului si, mai apoi, a adultului.

(Jean Liedloff - The Continuum Concept. Traducere proprie - my own translation)