Ideea că tot ce trebuie să facă un părinte este să petreacă timp “de calitate” cu copilul său  nu mai este agreată de studiile despre copii şi familie pe care le-am văzut în ultima vreme. Acest lucru nu e suprinzător. Pentru un părinte, timp de calitate poate însemna timp intens şi concentrat, ca o undă laser de atenţie în mijlocul unui orar încărcat.

Dar fiinţele vii nu cresc bine sub undele de laser. Pentru ca legăturile complexe dintre ele să se formeze, e nevoie de timp relaxat petrecut împreună. Gândiţi-vă la razele soarelui, care sunt mereu prezente... Dacă fac din timp duşmanul meu, înseamnă că mă voi lupta mereu cu el. Chiar şi atunci când am timp să petrec cu copiii mei, pot să văd acest timp în contextul puţinului timp pe care-l am. Poate că ajung chiar să regret că nu am timp pentru altceva... Dacă nu mă gândesc la timp, ci la a fi disponibil şi a-mi extinde prezenţa, a fi pur şi simplu împreună, ca razele de soare, atunci devin mai relaxat... Aşa că uneori se întâmplă ca o familie să trebuiască să-şi re-evalueze priorităţile, criteriile pentru succes, nevoile şi dorinţele şi să prioritizeze în aşa fel încât să fie disponibilă... Disponibilitatea e o stare de spirit în afara timpului, o dorinţă de-a fi deschis şi prezent, fără aşteptări, fără condiţii, fără calificări, numai pentru că iubeşti.

(David Spangler – Parent as Mystic, Mystic as Parent)   

Unde ti-e instinctul, mama??

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"
(Lucian Blaga)

10 septembrie 2010

Viata curge, o data cu nisipul din clepsidra...
Din copii, devenim incet parinti si apoi bunici. Prea putini sint aceia care reusesc sa urmareasca firul propriei deveniri, al transformarii varstelor. Poate ca daca am face-o mai atent si mai insistent, am intelege mai multe despre noi si despre viata noastre, pentru ca mai apoi sa descoperim, din alt unghi, lumea.

Experienta sarcinii a fost, pentru mine, o revelatie despre mine insami si despre fiinta umana in general. A fost o ocazie de-a patrunde dincolo de lumea materiala in care ma aflam, cu burta mare, miscari stangace, obligata sa ma protejez si sa-mi restrang activitatea fizica (foarte greu pt mine...) etc. Abia acum am inteles ca acela a fost doar inceputul ! 9 luni in care mi-am impartit corpul cu o noua fiinta, a carei existenta incipienta ma uimea zi de zi prin noi evolutii aproape nestiute si care depindea efectiv de propria mea existenta, ratiune, de echilibrul meu interior si exterior. A fost o perioada de adaptare, de meditatie, de pregatiri pentru ce avea sa urmeze. 

Inca dinainte sa nasc, majoritatea celor trecuti prin «experienta » ma sfatuiau sa-mi ascult instinctul, caci el este cel mai bun ghid de trecere prin nastere si dificila perioada post-partum. Despre nastere in sine nu as vrea sa vorbesc acum, caci mi se pare un eveniment intr-atat de personalizat, cu trairi atat de imprevizibile, incat orice as scrie n-ar fi decat un reportaj. NIMENI nu poate sti cum va reactiona la nastere si cum se va comporta in acele momente si dupa. Cred ca este una din putinele ocazii din viata in care necunoscutul cu care te confrunti este total si in care iti dai seama cat de putin te cunosti pe tine si cat de mult sau de putin esti propria ta stapana...

Au trecut trei luni din viata copilului meu si primele trei luni din viata mea de mama. Mama in devenire, pentru ca citeam undeva ca devenim parinti pe masura ce incepem sa avem grija de copiii nostri si sa-i crestem. Foarte adevarat ! Probabil ca ceea ce voi impartasi aici cu voi suna foarte cunoscut pentru multe mamici si chiar pentru multi tatici ; tocmai de aceea mi-ar face o mare placere sa aflu opiniile voastre despre gandurile si povestile mele.

Primele saptamani au fost extrem de dificile. Cat timp am stat in spital (am nascut in Ungaria, deci acolo am fost in spital 5 zile dupa nastere) pur si simplu nu-mi doream decat sa pot dormi. Eram absolut inconstienta de ceea ce mi se intampla, nici macar nu-mi dadeam seama ce trebuie sa fac, cred ca alaptam absolut din instinct. Sofia a fost cu mine tot timpul. Inca de atunci nu vroia sa stea in caruciorul ei special, asa ca era mereu cu mine in pat, in brate etc. Pana pe la varsta de 2-3 saptamani, programul de somn si masa i-a fost haotic – ma rog, mie asa mi se parea, dar ce stiu eu? Apoi a inceput sa se stabilizeze putin, iar de la 6-7 saptamani a inceput sa doarma cate 5-6 ore pe noapte, in continuu, in patutul ei. E bine sau nu, nu stiu, dar copilul meu asta a vrut si se simte foarte bine asa. In timpul zilei, in schimb, era mereu foarte treaza si activa, nu dormea decat o data sau de doua ori cate putin si cerea mereu atentie, tot mai multa atentie! Acum sintem deja in faza de gangureala si joaca, apucam cu mainile ce vedem in fata ochilor si vrem sa roadem tot ! De asemenea, programul de somn s-a schimbat si ne odihnim mai mult, ca sa putem descoperi mai usor lumea...

La inceput, alaptatul a fost pentru mine cel mai dificil dintre lucrurile pe care trebuia sa le fac. Stiam ca este foarte important si ma straduiam sa fac tot ce trebuie pentru copilul meu. In cateva saptamani am reusit sa stapanesc la nivel satisfacator problema, iar Sofia se obisnuise cu mine la randul ei. Am gasit in ochii si-n zambetul ei foarte multa intelegere si dragoste, iar intre noi doua s-a format, incet, o relatie de sustinere reciproca extrem de profunda si interesanta. O parte din aceasta relatie e inca invizibila (poate asa va si ramane) si, pana la urma, fizica, biologica, alta parte este foarte spirituala. Aceasta din urma e mai greu de sesizat, caci toate aspectele materiale ale perioadei te subjuga, oarecum, si e greu sa constientizezi tot timpul ce se intampla cu tine. Dar nu imposibil! Iar atunci cand o faci, totul devine mult mai clar si mai usor!! Atunci, instinctul pur incepe sa se arate si incepi sa simti cu adevarat, respectiv sa intelegi ceea ce simti si care e rolul tau in toata povestea asta. Cred ca nimic nu poate egala interactiunea dintre o mama si copilul ei in timpul alaptarii, lucru pentru care sint extrem de recunoscatoare...

E inutil si de cele mai multe ori obositor sa ti se spuna mereu ce ai de facut, cum ar trebui sa fii sau sa faci, ce e bine si ce nu. Pentru mine a fost si este cumplit sa mi se spuna, de exemplu, „mai lasa copilul sa si planga, ca nu are nimic”, cand instinctul meu si toata simtirea si ratiunea de care sint in stare imi striga sa nu-l las! Nu stiu altii cum si-au crescut copiii, dar, indiferent ca sint mama, bunica sau soacra, ma astept sa-mi dea libertatea ca eu sa-l cresc pe al meu asa cum consider de cuviinta si sa ma sustina in alegerile pe care le fac. Desigur ca toti vin cu o serie de sfaturi, insa nici unul din ele nu va tine locul propriului tau instinct de mama; iar ca acesta sa strabata din adancul fiintei tale e nevoie de anumite conditii. Cred ca, pentru o mama, cel mai important e sa se asigure ca are aceste conditii. Numai atunci va fi cu adevarat multumita, implinita si fericita ca mama pentru ca va sti exact ce are de facut si acela va fi lucrul pe care copilul il va „cere” in mod natural. Raspunsul unei mame la nevoile copilului ei cred ca vine dintr-o impletire complexa intre sentiment, instinct si ratiune. Uneori, cei din jurul nostru uita ca aici rolul lor este de sustinere si ca orice interferente in procesul natural care se desfasoara pot face mai mult rau decat bine. E la fel ca in privinta implicarii omului in evolutia mediului natural: de cele mai multe ori, omul nu este preocupat sa inteleaga ce se petrece in natura si de aceea actiunile sale distrug echilibrul implicit al mediului.

Cand vorbim de cresterea unui copil si relatia dintre acesta si parintii lui, in special aceea dintre copil si mama in primele luni, este cu atat mai greu sa se realizeze un echilibru in conditii dificile cu cat mama este ea insasi o fiinta umana supusa slabiciunilor si greselii, astfel ca orice mica indoiala pe care cineva i-o induce poate distruge tot. Din punctul meu de vedere, in aceasta perioada mama nu ar trebui decat sa-si dezvolte sensibilitatea fata de copilul ei, sa interactioneze cu el permanent, sa nu se preocupe de nimic altceva. Este un lucru pe care nu-l gasesti spus sau scris ca atare nicaieri, insa experienta mea asta mi-a aratat – in cazul meu, din pacate poate prea tarziu.

Tatal, pe de alta parte, este o cu totul alta prezenta in viata copilului. Tatal nu poarta copilul timp de 9 luni in corpul sau fizic si nici nu-l aduce pe lume, nu-l hraneste si nici nu-l simte la fel ca mama. Este foarte greu sa fii tata in aceste conditii, caci aceasta fiinta la a carei conceptie stii ca ai contribuit pare ca nu-ti cere nimic si ca nu are nevoie de nimic de la tine. Tocmai aici cred ca este esenta relatiei dintre tata si copil: o mare parte din lucrurile de care un copil are nevoie sunt invizibile, iar tatal ii poate oferi toate aceste lucruri. Vorbim de dragoste, grija, liniste, echilibru, incredere, bucurie, joc, vorbe, priviri si atatea altele. Insa, deoarece minunata noastra societate si mentalitatea cu care sintem inconjurati ne invata ca in primele luni de viata copilul depinde exclusiv de mama si mama e cea mai importanta, rolul tatalui si prezenta lui in viata copilului sint diminuate si ajung uneori sa tinda spre zero. Timpul pe care un tata il petrece cu copilul este de multe ori foarte putin, insa ar trebui sa fie mai mult pentru ca numai astfel poate compensa celelalte lucruri pe care nu i le poate oferi copilului. De fapt, nu ar trebui sa vorbim despre ce trebuie si ce nu poate sa-i ofere un tata noului-nascut. Ar trebui sa recunoastem pur si simplu ca tatal este la fel de important ca mama din unele puncte de vedere si sa-i oferim spatiul pentru a-si dezvolta propriul instinct fata de copilul sau, asa ca mama. Ambii parinti au nevoie de cel putin acelasi spatiu si acelasi nivel de sustinere, pentru a putea crea pentru copilul lor un mediu sanatos si stabil in care acesta sa devina o fiinta sociala.

Pentru noi, modul cum ne relationam la Sofia este foarte diferit si fiecare isi gaseste propriile punti de interactiune cu ea, in felul lui. Totusi, gasesc ca presiunile sociale si mai ales familiale in cultura romaneasca sint foarte mari si de multe ori ne fac sa nu fim noi insine si sa nu ascultam ce ne spune vocea interioara. Asta se intampla atat in general, in viata noastra, cat si in situatia cand invatam sa devenim parinti. Or, atunci cum ne putem astepta sa fim impacati cu noi in ceea ce facem? Atunci cand intr-o familie se naste un cou copil, cred ca intreaga familie are de invatat, ca si comunitate dar si fiecare membru ca individ. Cred ca nu doar parintii invata sa devina parinti, ci si bunicii trebuie sa invete sa fie bunici, unchii si matusile la randul lor etc. De fapt, trebuie sa invatam sa relationam cu o noua fiinta care inca nu poate comunica si interactiona cu noi ca un adult – si acest proces de invatare si adaptare continua pe tot parcursul vietii, nu-i asa? Instinctul nostru, acel aspect al fiintei pe care cel mai adesea il uitam undeva in noi, trebuie sa poata iesi la lumina ca sa se manifeste. A avea un copil este inca o sansa pe care o primim de-a ne redescoperi asa cum sintem de fapt, dar am uitat, fiind ocupati sa traim si sa fim asa cum vor altii.

Reflections of a becoming mother

May 2010

A friend told me once that she can only appreciate an experience in her life once it is over, I mean at the end of it. Well in my current situation, this sounds a bit familiar, but in a different perspective: somehow, you always find yourself drawn away from the present moment’s experience by an infinite number of issues that arise around you or inside you and that seem to be the most pressing elements of your life. I have just entered the last month (approximately) of my pregnancy time and here I am, realizing that I could have been more focused on the pregnancy and less on other – rather practical – issues. 

I guess it is always a matter of own decision, determination and discipline: three very important d’s that we could actually apply to everything we do in our lives. It is by the way in which we “arrange” the different elements of our lives that we create the situations we find ourselves in. Of course, there are always a number of external factors that contribute, but it is probably our decisions and choices that determine most of what we undergo. My intention here is not to explain what is good and what isn’t, during pregnancy, or to bring in different perspectives on this matter and express a variety of ideas related to it. I simply want to tell about my own experience and my feelings, my thoughts, my questions during this time.

Often, I have asked myself how aware I am of what is going on inside my body, of the unbelievable processes that take place as part of another human being’s physical and spiritual development. And this development occurred inside me! This physical dimension of the pregnancy is sometimes the only one perceived by people; however, there is an invisible dimension as well, which finds various forms of expression and comprises its own processes. I have always found it, for example, very difficult to talk out loud to the baby inside my body – actually, I had no such urge, except for very few times. For me, the “talking” happens on another plane and what I mean is that actually there is some sort of communication between me and this baby, between the baby and me. Sometimes it is like the non-verbal communication between a human being and an animal; still, you cannot see the baby, but you can feel it and you know there is a very important physical connection between the two of you. This being is, in fact, not really part of my world; it is somewhere in-between worlds: it does not totally have a physical shape yet (not as we know it out here!) but it does have some physical shape… This being speaks about how we humans are formed, in body and soul, out of some other humans’ action and sentiment.

There is equal contribution of a man and a woman when a baby is conceived. Still, as the baby develops in the mother’s womb, the father’s contribution somehow becomes more blurry, unidentifiable, maybe even non-existent, depending on the case. What is now the connection between the baby and the father? 
**
I keep thinking that, once the baby is born, nothing will be the same anymore in my life. These 9 months are in some way a preparation for that state of things. This is the chance you get to understand how a new human being develops and gets ready to come into our world. My feeling is that, from its very conception, a baby is the mirror of what and who we are, as parents and as humans in general. We may not realize it or we may notice it later on in our lives. But the fact that I am pregnant tells me a lot about how the human being comes to live on Earth, about how it is formed, about the miracle of life. To a certain extent, it is almost like contemplating a plant producing new buds and the flower opening. However, in our case things are not so obvious, they are not being shown before our eyes like the plant shows itself (though, not even the plant shows everything). This entire process of growing into a human being happens within our bellies, inside our own bodies and usually, us humans are not very sensitive to this kind of phenomena… There are books that can help a future mother and father understand what is happening with the unborn child during each month of the pregnancy, from a physical point of view. But there is also observation and attention, there is feeling and awareness. Very hard to use… Sometimes you are not even aware that you are carrying another human being inside you, a fragile organism whom you are offering the conditions to form itself, to develop like the flower develops from the seed. Your belly becomes like that place inside the ground where the seed is planted, a warm dark place connected to the rest of the body and the rest of the world, which represents the most delicate and amazing space because it shelters the very formation of life. Your responsibility as a pregnant woman thus becomes huge! I often ponder about this and, as much as I don’t trust myself from time to time, this experience has made me realize that even self-confidence and responsibility are learned, that sometimes you just have to BE in a certain way – or you realize you ARE already that, because of the situation you are in. 

I think this period is also very confusing, because your body and your being change so much and often you don’t know exactly what is happening to you and why. So it often happens that you don’t really focus on the baby inside, but rather on what is going on with your own physical being and self. Somehow, you know that the baby is not like one of your organs, but that it has its own personality, its own self, it is an entity of the same kind as you are, so you must treat it as such. In the beginning, this is hard to feel or be aware of. At the end of the nine months, it is so obvious! And your own attitude towards this new being changes along the nine months, as the “reality” of the baby comes closer and closer to the reality of our world. I am finding it amazing how physical, how material we are and how much this dimension of life matters during this time. 
I have noticed, for example, that most often my baby reacts to my physical position and not so much to music or feelings or such things. If I adopt a position he or she does not like, I will definitely feel it! But then, maybe I am simply not so aware of the other dimensions… or maybe this process of the embodiment is just very important.

In any case, out of these 9 months, it is definitely the last ones that make you more aware of your pregnancy, that bring you closer to your unborn baby, that probably make you feel more. Is it because of the way we are, as humans, to a certain extent dominated by the physical, visible, solid aspects of our world and our lives? We may never even notice or feel that which is invisible, because it is so hard to do, because we are not used to it, because we don’t know how. You cannot see with your own eyes how your baby is growing every day during pregnancy – you have to use another “organ” of perception or maybe an organ of understanding, a faculty of the spirit etc. After all, life is not merely physical. But these different faculties, which allow you to see life in other dimensions as well, you need to develop and exercise permanently. I guess for a woman, becoming a mother can be a very good start for it! Some people start it before, others never do it. It may be more difficult for men, as they do not have a direct physical connection with the new being, like the mother has – on the other hand, this can actually make it easier for them!

Hmm, lots and lots of new experiences and feelings, many questions, unknown elements, different aspects of life. Sometimes you may think that you have wanted to have this baby and that you have determined its existence. But what if it is exactly the opposite? What if this baby has wanted to come into the world and you have just helped it, as an instrument for its becoming? I am definitely convinced that this is, possibly, the most intense and serious lesson about life that the human being (or at least a woman) can receive. Of course it is up to each and every one of us to see this experience as a lesson and to allow ourselves to be taught. In this case, we decide what we take from it and what we don’t, so we determine its impact – more or less consciously. I think is up to us how we “use” these 9 months and also, how we will use the rest of the time we spend as parents, to understand ourselves and our lives better, with the help of our children.