*
I have managed to choose a few more fragments from The Continuum Concept, a book that will be interesting for those who want to know more about the rather invisible aspects involved in raising a child and in the evolution of man/woman in general. My conclusion of my experiences is more and more one that says how much raising a child shows you who you are, how you have evolved and why and where certain of your habits, beliefs and views come from. Your own child mirrors yourself - not in terms of personality or other aspects that make him/her unique, but as a human being, as a member of the human species and even of a certain society. Maybe when our children become adults we will understand who we really are and why and how different factors have influenced us during our childhoods, respectively. This is a process of deep questioning, searching and understanding. And it definitely is not easy to undergo!
********
În faza ce succede naşterea, nou-născutul se află într-o stare de conştienţă alcătuită numai din senzaţii; el nu are capacitatea de a gândi în sensul de-a raţiona, nu are memorie conştientă, posibilitatea de-a reflecta sau de-a judeca. Am putea chiar spune că nu este conştient, ci mai degrabă sensibil. Când doarme, este conştient de starea lui de bine precum un adult care doarme cu cineva şi e conştient, în somn, de prezenţa sau absenţa partenerului. Când e treaz, e mult mai conştient de condiţia lui, dar într-un mod care în cazul unui adult ar fi totuşi considerat subliminal. În oricare din aceste stări, el este mult mai vulnerabil la experienţele sale decât adultul, deoarece nu există precedent faţă de care să-şi califice impresiile.
Faptul că nu poate simţi trecerea timpului nu e un dezavantaj la copilul aflat în pântec sau în braţe – el se simte pur şi simplu la locul lui (bine), dar pentru un copil care nu e ţinut în braţe, incapacitatea de-a alina orice latură a suferinţei sale prin speranţă (care depinde de sentimentul trecerii timpului) e poate aspectul cel mai nemilos al chinului său. Astfel, plânsul său nu poate nici măcar să cuprindă speranţa, deşi funcţionează ca un semnal menit să aducă alinare. După un timp, când mai trec săptămâni şi luni şi conştienţa copilului creşte, el simte puţină speranţă şi plânsul devine un act aflat în legătură cu un rezultat - pozitiv sau negativ. Dar intervalele lungi de timp când trebuie să aştepte nu se prea îndulcesc o dată cu apariţia sentimentului că timpul trece. Lipsa experienţelor anterioare face ca timpul să pară intolerabil de lung pentru un copil care aşteaptă să-i fie satisfăcută o nevoie.
[…]
Copilul (precum un guru iluminat) trăieşte într-un continuu prezent; copilul ţinut în braţe (ca şi guru) într-o stare de beatitudine; copilul care nu este ţinut în braţe e într-o stare de necesitate vecină cu întunecimea unui univers pustiu. Aşteptările lui sunt foarte actuale şi aşteptările înnăscute, ancestrale sunt acoperite (şi nu modificate sau înlocuite) de cele care se construiesc pe propria sa experienţă. Nivelul până la care cele două categorii de aşteptări ajung să difere determină distanţa care îl va despărţi de potenţialul său înnăscut de-a se simţi bine.
[…] Calitatea conştiinţei sale e foarte diferită de ceea ce va deveni aceasta. El nu-şi poate califica impresiile despre cum sunt lucrurile. Ele sunt fie bune fie rele. […] El nu poate simţi că ‘mama vine imediat’ atunci când aceasta pleacă; brusc, lumea nu mai e bună şi condiţiile sunt de nesuportat. ... Când mama vine la bebeluş, el se simte pur şi simplu bine, la locul lui, în starea în care ar trebui să fie; nu e conştient că ea a fost plecată şi nici nu-şi aminteşte că a plâns. E reconectat cu linia vieţii sale şi mediul său răspunde aşteptărilor pe care le are.
[…] Sentimentul potrivit unui copil ţinut în braţe este cel de bunăstare sau de bunătate în esenţa ei. Singura identitate pozitivă pe care o poate cunoaşte fiind animalul care este se bazează pe premisa că el e ceea ce trebuie să fie, e bun şi este binevenit. Fără această convingere, o fiinţă umană ajunge să-şi piardă încrederea indiferent de vârstă şi devine o persoană care nu se cunoaşte pe sine, nu are spontaneitate şi nici graţie. Toţi copiii sunt buni, dar pot afla acest lucru doar prin reflecţie, prin modul cum sunt trataţi. Nu există nici un alt mod vizibil prin care o fiinţă umană se poate simţi pe sine; nici un alt sentiment nu poate fi folosit ca temelie pentru bunăstare. A te simţi bine (aşa cum trebuie să fii) este sentimentul de bază şi cel mai adecvat speciei noastre pe care un individ ar putea să-l aibă despre sine.
*
In the earliest stages after birth an infant is in a state of consciousness that is all sensation; he has no capacity for thought, in the sense of reason, conscious memory, reflection or judgement. Perhaps he cannot be said to be conscious so much as sentient. Asleep, he is aware of his state of well-being, somewhat as an adult who shares a bed with a mate sleeps aware of the presence or absence of the partner. Awake, he is far more aware of his condition but in a manner that in an adult would still be called subliminal. In either state he is more vulnerable to his experience than an adult, for he has no precedent with which to qualify his impressions.
The lack of a sense of the passage of time is no disadvantage to an infant in the womb or in arms – he simply feels right; but to an infant not in arms the inability to mitigate any part of his suffering by means of hope (which depends on a sense of time) is perhaps the cruelest aspect of his ordeal. His crying, therefore, cannot even contain hope, though it acts as a signal to bring relief. Later, as the weeks and months pass and the infant’s awareness increases, hope is dimly felt and crying becomes an act connected with a result, either negative or positive. But the long hours of waiting are little improved by the dawning of a sense of time. Lack of previous experience leaves time seeming intolerably long for a baby in a state of want.
[…]
The infant (like the enlightened guru) lives in the eternal now, the infant in arms (and the guru) in a state of bliss, the infant out of arms in a state of longing in the bleakness of an empty universe. His expectations are mingling with actuality and the innate, ancestral expectations are being overlaid (not altered or replaced) by those based upon his own experience. The amounts by which the two sets of expectations diverge determine the distance that will separate him from his inherent potential for well-being.
[…] the quality of his awareness is very different from what it will become. He cannot qualify his impression of how things are. They are either right or not right. […] He cannot feel that ‘mother will be right back’ when she leaves him; the world has suddenly gone wrong; conditions are intolerable. […] When his mother does come to him, he simply feels right; he is not aware that she has been away, nor does he remember having cried. He is reconnected to his lifeline and his environment meets his expectations.
[…] The feeling appropriate to an infant in arms is his feeling of rightness or essential goodness. The only positive identity he can know being the animal he is, is based on the premise that he is right, good and welcome. Without that conviction, a human being of any age is crippled by a lack of confidence, of a full sense of self, of spontaneity, of grace. All babies are good but can know it themselves only by reflection, by the way they are treated. There is no other visible way for a human being to feel about himself; all other kinds of feeling are unusable as a foundation for well-being. Rightness is the basic feeling about self that is appropriate to the individuals of our species.
